DECIZIE 1026/2012Paragraful 30

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. În acest sens, arată că, în materia restituirii bunurilor mobile şi imobile preluate abuziv, legiuitorul român a acordat o atenţie deosebită, adoptând mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naţionalizate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Astfel, prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 a fost recunoscut dreptul la restituirea terenurilor, prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, a fost recunoscut dreptul la despăgubiri în cazul imposibilităţii restituirii integrale în natură, iar prin Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor bunuri imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, şi prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, a fost stabilit dreptul la restituirea în natură şi, în subsidiar, dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă. Aplicând jurisprudenţa Curţii Constituţionale, dezvoltată în Decizia nr. 1.358/2010, instanţa constată că, anterior adoptării Legii nr. 221/2009, statul român a creat cadrul legislativ pentru realizarea dreptului la restituirea bunurilor mobile şi imobile preluate în mod abuziv, iar textul a cărui neconstituţionalitate este pusă în discuţie reprezintă o reglementare paralelă cu reglementările menţionate anterior, motiv pentru care apreciază ca fiind întemeiată excepţia de neconstituţionalitate. Totodată, are în vedere şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.354/2010, potrivit cărora, în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în speţă cea legată atât de aplicarea art. 14, cât şi de aplicarea Protocolului 12 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea de la Strasbourg a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă", adică dacă nu urmăreşte un "scop legitim" sau nu există un "raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat". Principiul egalităţii şi interzicerii discriminării a fost reluat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenţie, adoptat în anul 2000. Art. 1 al acestui Protocol prevede că "Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie". În special, sfera suplimentară de protecţie stabilită de art. 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislaţiei naţionale.