Decizia CCR nr. 411/2012Paragraful 17

Prin Decizia nr. 1.239 din 22 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 811 din 16 noiembrie 2011, Curtea a mai statuat că, în absenţa indicării vreunui text constituţional încălcat, instanţa de judecată ar fi trebuit să fie cea care să califice în final cererea părţii ca fiind sau nu o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate în sensul art. 146 lit. d) din Constituţie. În lipsa indicării unui text constituţional încălcat, ca cerinţă minimă, este evident că cererea părţii nu putea fi calificată ca fiind o excepţie de neconstituţionalitate în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, iar instanţa de judecată nu ar fi trebuit să sesizeze Curtea Constituţională, ci să o respingă ca inadmisibilă în temeiul art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992. Ţinând cont de rolul său activ, instanţa de judecată poate pune în vedere părţii să îşi motiveze excepţia de neconstituţionalitate formulată pentru a putea fi sesizată instanţa constituţională.