Decizia CCR nr. 676/2025Paragraful 14

Cu privire la dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, menționate în susținerea obiecției de neconstituționalitate, potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor și care consacră principiul neretroactivității legii, pe cale jurisprudențială s-a arătat că singura excepție permisă de Legea fundamentală de la acest principiu o reprezintă legea penală sau contravențională mai favorabilă. La nivel infraconstituțional, principiul neretroactivității legii civile este prevăzut de art. 6 din Codul civil, cu denumirea marginală Aplicarea în timp a legii civile. Totodată, art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, cuprinde dispoziții referitoare la soluționarea conflictului de legi în timp, potrivit cărora actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor. Astfel, este vorba despre reguli imperative de la care nu se poate deroga în materie civilă, indiferent dacă în discuție sunt puse legi materiale sau legi procesuale. Așadar, chiar și în ipoteza în care legiuitorul ar dori în mod justificat să înlăture sau să atenueze unele situații nedrepte, nu poate realiza acest lucru prin intermediul unei legi care să aibă caracter retroactiv, ci trebuie să caute mijloacele adecvate care să nu vină în contradicție cu acest principiu constituțional (Decizia nr. 9 din 7 martie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 25 noiembrie 1994). Totodată, Curtea a statuat că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că, în aceste cazuri, legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare (Decizia nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, sau prin Decizia nr. 458 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2004). Din această jurisprudență rezultă că retroactivitatea legii privește modificarea unei situații pentru trecut, iar nu reglementarea diferită a unei situații juridice pentru viitor (Decizia nr. 534 din 12 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 593 din 25 iulie 2017, paragraful 67). De asemenea, în virtutea principiului neretroactivității legii civile, legea nouă se va aplica - de la intrarea ei în vigoare - atât situațiilor juridice care se vor naște, se vor modifica ori se vor stinge după această dată, precum și efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute, iar pentru a exista retroactivitate ar trebui ca între cele două prevederi să fie o deosebire, în caz contrar continuitatea reglementării exclude, prin ipoteză, retroactivitatea celei noi (Decizia nr. 201 din 13 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 9 mai 2007, și Decizia nr. 908 din 16 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 27 ianuarie 2021, paragraful 98). Prin urmare, premisa analizării dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție este existența unui conflict real de legi în timp, și anume legea nouă să aibă un caracter novator, astfel încât noile reguli să fie susceptibile să se aplice situațiilor constituite înainte de intrarea acesteia în vigoare, în baza legii vechi (Decizia nr. 56 din 5 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 179 din 13 martie 2014).