Decizia ÎCCJ nr. 16/2021 (HP)Punctul XI

XI. Înalta Curte de Casație și Justiție XI.1. Asupra admisibilității sesizării 32. Se impune observația că sesizarea formulată în prezenta cauză vizează următoarele probleme de drept cu privire la care instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, după cum urmează: – dacă în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 670 alin. (1) și (6) din Codul de procedură civilă, având în vedere și deciziile nr. 8/2016 și nr. 15/2016, Biroul executorului judecătoresc are calitate procesuală pasivă în contestația la executare în care se solicită anularea încheierii de stabilire avans cheltuieli necesare continuării procedurii de executare silită, fiind aplicabile dispozițiile art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă sau ale art. 78 alin. (2) din același act normativ referitoare la introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane; ... – ca urmare a răspunsului la prima întrebare, să se interpreteze dacă instanța de apel poate invoca din oficiu ca motiv de nelegalitate a hotărârii primei instanțe lipsa coparticipării procesuale pasive a Biroului executorului judecătoresc, în cazul în care acesta nu a avut calitatea de intimat în cauză, cu consecința aplicării dispozițiilor art. 480 alin. (3) sau ale art. 480 alin. (6) din Codul de procedură civilă, în lipsa cererii părților privind trimiterea cauzei spre rejudecare și în condițiile restrictive prevăzute de art. 478 alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum și de art. 78 alin. (3) din același act normativ. ... ... 33. Prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ținută să verifice dacă, în raport cu întrebările formulate de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. ... 34. Din cuprinsul prevederilor legale enunțate anterior rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile - astfel cum au fost acestea decelate în jurisprudența instanței supreme dezvoltată pe marginea mecanismului procedural în discuție -, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță; cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să prezinte caracter de noutate; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. ... 35. Procedând la analiza admisibilității sesizării, se constată următoarele: ... 36. Primele trei condiții formale prevăzute de legiuitor pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile sunt îndeplinite. Astfel, litigiul în care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată la tribunal, iar instanța de trimitere învestită cu soluționarea căii de atac a apelului urmează să judece contestația la executare propriu-zisă, în ultimă instanță, conform art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin pronunțarea unei decizii care, potrivit art. 718 alin. (1) coroborat cu art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, este definitivă, cauza ce face obiectul judecății aflându-se în competența legală a unui complet de judecată al Tribunalului Olt. Prin urmare, nu există aspecte de inadmisibilitate în ceea ce privește existența unui litigiu și calitatea instanței de sesizare, situație în care se impune analiza admisibilității cererii prin raportare la condițiile legate de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită. ... 37. Așa cum s-a arătat, textul de lege în discuție impune limitativ condițiile legate de chestiunea de drept ce trebuie lămurită, iar dintre acestea trebuie analizat cu prioritate raportul de dependență dintre chestiunea de drept ce face obiectul sesizării și soluționarea pe fond a cauzei. ... 38. În ceea ce privește această condiție - a ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată - se reține că, în jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât și una de drept procedural, dacă, prin consecințele pe care le produc, interpretarea și aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluționarea pe fond a cauzei și rezolvarea raportului de drept dedus judecății (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015; Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016). Deopotrivă, deși art. 519 din Codul de procedură civilă instituie aptitudinea titularului sesizării de a hotărî dacă o chestiune de drept are pertinența necesară pentru a face obiectul sesizării, totuși revine Înaltei Curte de Casație și Justiție sarcina analizării pertinenței întrebării și necesității pronunțării unei hotărâri prealabile. ... 39. În cauză, prin prima întrebare prealabilă se solicită interpretarea și aplicarea unor dispoziții de drept procesual care reglementează obligația de a avansa cheltuielile de executare și titularul acestei obligații. ... 40. Din lecturarea punctului de vedere exprimat prin încheierea de sesizare rezultă că, în realitate, plecând de la statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție inserate în paragraful nr. 23 al Deciziei nr. 8/2016, respectiv paragrafele nr. 50 și 57 ale Deciziei nr. 15/2016, obiectul de interes pentru instanța de trimitere vizează verificarea calității procesuale pasive a biroului executorului judecătoresc în cadrul contestației la executare formulate, în speță, de către creditor împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare silite pentru continuarea executării silite. ... 41. Admisibilitatea sesizării din perspectiva condiției legăturii cu cauza chestiunii de drept se impune analizată și prin raportare la contextul în care a fost formulată sesizarea. ... 42. Se constată sub acest aspect că instanța de apel nu a lămurit, anterior formulării sesizării, în ce categorie de cheltuieli se înscriu cele care fac obiectul încheierii împotriva căreia a fost formulată contestația în executare (dacă este vorba despre cheltuieli ce trebuie să fie avansate de creditor sau de cheltuieli efective de executare), respectiv dacă, în speță, este incidentă o situație de coparticipare procesuală obligatorie în temeiul legii sau care ar deriva din conținutul unui raport juridic litigios, și nici nu a statuat asupra incidenței prevederilor art. 78 alin. (1) sau a prevederilor art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă, ci sa limitat la a face referire la necesitatea interpretării dispozițiilor art. 78 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, fără a menționa care dintre ipotezele textelor legale menționate ar putea pune probleme în interpretare și/sau aplicare. ... 43. Totodată, încheierea de sesizare relevă că, în susținerea cererii de apel, nu au fost invocate aspecte de nelegalitate ale hotărârii apelate care să vizeze lipsa legitimării procesuale pasive a debitorului sau calitatea procesuală pasivă a executorului judecătoresc, iar instanța de trimitere nu a înțeles să invoce, anterior formulării prezentei sesizări, drept motiv de apel de ordine publică, nulitatea absolută a hotărârii apelate ca efect al omisiunii creditorului de a stabili în mod corespunzător cadrul procesual subiectiv, respectiv neîndeplinirea obligației instanței de fond de a avea rol activ (ignorând obligația de a verifica și de a dispune, în condițiile legii, introducerea forțată, în cauză, a executorului judecătoresc), ci s-a limitat la a solicita opinia părților în ceea ce privește existența în speță a unei ipoteze de coparticipare procesuală pasivă și la soluția care sar prefigura a fi adoptată, în raport cu circumstanțele particulare ale cauzei, și la sesizarea instanței supreme, optând pentru formularea acestei întrebări într-o manieră necenzurată, incoerentă, în care se tinde la plasarea acesteia în câmpul ipotezelor. ... 44. În consecință, întrebarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se circumscrie unei interpretări in abstracto a unor dispoziții legale și nici nu vizează o chestiune de drept punctuală, concretă, adecvată speței, în realitate, față de modalitatea formulării întrebării de către instanța de trimitere, rezultând că ceea ce se solicită Înaltei Curți reprezintă o rezolvare a cauzei raportat la elementele de fapt din dosar, deși potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, operațiunea de identificare, interpretare și aplicare a unor texte de lege la anumite circumstanțe, ce caracterizează fiecare litigiu, neputând fi transferată completului constituit pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, ci revine instanței de judecată învestite cu soluționarea cauzei. ... 45. De asemenea, în referire la condiția de admisibilitate ce vizează identificarea unei probleme de drept veritabile care ar putea forma obiectul sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, se constată că în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că: „în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății“ (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018; Decizia nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019; Decizia nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020). Pentru a fi justificată intervenția instanței supreme în scopul preîntâmpinării unei jurisprudențe neunitare este necesar ca respectiva chestiune de drept să releve aspecte dificile și controversate de interpretare, date de neclaritatea normei și de caracterul incomplet al acesteia, fiind susceptibilă de mai multe sensuri ori accepțiuni, față de imprecizia redactării textului legal. ... 46. Din lecturarea încheierii de sesizare se constată că pentru a demonstra necesitatea interpretării textelor legale anterior evocate, instanța de trimitere nu are în vedere, în realitate, vreo dificultate decurgând din complexitatea, neclaritatea sau dualitatea unui text de lege, nu arată circumstanțele sau dificultățile întâmpinate sau considerentele care ar putea fundamenta o interpretare divergentă normelor legale menționate sau care ar conferi potențialul de dificultate impus de art. 519-520 din Codul de procedură civilă și nici nu justifică, în vreun fel, în ce ar consta dificultatea înțelegerii sau aplicării considerentelor celor două decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, anterior menționate. ... 47. Distinct de această constatare, se impune a se observa că prin Decizia nr. 8/2016 s-a reținut că: „din dispozițiile art. 2 alin. (1) și (2) și art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 rezultă că profesia de executor judecătoresc are un statut special, care implică exercitarea autorității statului în vederea ducerii la îndeplinire a dispozițiilor cuprinse în hotărârile judecătorești și în alte titluri executorii, scop în care legiuitorul a conferit autoritatea necesară actelor înfăptuite de către acesta, în cadrul competențelor sale, calificându-le ca acte de autoritate publică“, respectiv că „executorul judecătoresc nu este parte în raportul execuțional existent între creditor și debitor, care are ca temei titlul executoriu“. Prin decizia anterior menționată s-a statuat, totodată, că, „pe lângă dreptul executorului judecătoresc de a sesiza instanța de executare, anumite dispoziții procesuale reglementează expres și situațiile în care acesta poate fi chemat în instanță, conferindui calitate procesuală pasivă. Astfel este ipoteza reglementată de art. 399 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 [corespondent art. 712 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă], respectiv cazul refuzului începerii executării silite sau a întocmirii unui act de executare în condițiile prevăzute de lege, precum și ipoteza formulării unei contestații de către creditor împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare [art. 670 alin. (4) din Codul de procedură civilă], în această din urmă situație efectul reducerii acestor cheltuieli de către instanța de executare fiind răsfrânt direct în patrimoniul executorului judecătoresc“. ... 48. Deopotrivă, în ceea ce privește suportarea cheltuielilor de executare, prin Decizia nr. 15/2016, s-a statuat că: „realizarea activității de executare presupune anumite cheltuieli care, după distincțiile pe care legea le face, trebuie avansate de creditor sau, după caz, de către debitor. Chiar dacă la finele executării ele sunt suportate de către debitor, imputându-se asupra patrimoniului acestuia, avansarea lor se constituie într-o sarcină distinctă de a cărei îndeplinire depinde, uneori chiar decisiv, efectuarea executării silite“, respectiv că „Este vorba așadar despre consacrarea unui principiu de bază al executării silite, și anume, principiul avansării de către partea care recurge la serviciile unui organ de executare a cheltuielilor pe care le implică această etapă a realizării unei creanțe, recurgându-se la forța coercitivă a statului, ca urmare a neexecutării de bunăvoie de către debitor“. Prin aceeași decizie s-a reținut că, spre deosebire de „cheltuielile inițiale de executare care sunt în sarcina creditorului - și pe care acesta le va recupera ulterior de la debitor -, toate celelalte cheltuieli efective de executare (prilejuite, de exemplu, de deplasarea executorului judecătoresc sau transportul bunurilor urmărite la locul stabilit pentru efectuarea vânzării la licitație ori de expedierea către creditor a sumelor de bani poprite) sunt în sarcina debitorului“, respectiv că, „tranșând această controversă, a valorii de titlu executoriu a procesuluiverbal de cheltuieli (act procedural denumit încheiere în noua reglementare), art. 670 din Codul de procedură civilă prevede expres că pentru sumele stabilite potrivit prezentului articol - referitor la cheltuielile de executare - încheierea constituie titlu executoriu atât pentru creditor, cât și pentru executorul judecătoresc, fără a fi necesară învestirea cu formulă executorie [alin. (6) ]. Noile dispoziții procedurale reglementează expres așadar aspectul ce rezulta și din vechea reglementare, dar prin coroborarea unor prevederi legale, respectiv ale art. 371^7 alin. (1) și (4) din Codul de procedură civilă de la 1865, în sensul că procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc cu privire la cheltuielile de executare ce trebuie avansate constituie titlu executoriu împotriva creditorului. În schimb, cealaltă categorie de cheltuieli, ocazionate de efectuarea executării silite [art. 371^7 alin. (2) din Codul de procedură civilă de la 1865], sunt în sarcina debitorului (cu excepția situației menționate anterior referitoare la desistarea creditorului de la executare), așa încât procesul-verbal ce se va întocmi și care le va consemna va constitui titlu doar împotriva debitorului. Bineînțeles, și în ipoteza avansării cheltuielilor, creditorul le va recupera de la debitor, cu rezerva situației insolvabilității acestuia din urmă. Pentru o asemenea ipoteză, riscul insolvabilității nu poate fi în sarcina executorului, cel care, așa cum s-a arătat, nu este parte a raportului execuțional, ci participant, organul învestit cu realizarea executării. În schimb, creditorul va putea recupera cheltuielile de la debitor când se va modifica și va permite starea patrimonială a acestuia“. ... 49. Deși deciziile nr. 8/2016 și nr. 15/2016, anterior evocate, nu au analizat ipoteza contestației îndreptate împotriva încheierii de stabilire a unor cheltuieli pentru continuarea executării silite, considerentele acestor hotărâri conțin suficiente elemente care, pentru identitate de rațiune, pot fi valorificate pentru lămurirea chestiunii litigioase vizând legitimarea procesuală pasivă a executorului judecătoresc în cazul contestării de către creditor a cheltuielilor de executare stabilite în sarcina sa, pentru continuarea executării pe calea contestației la executare. În acest sens se reține că, potrivit statuărilor instanței supreme din cuprinsul deciziilor anterior menționate, legitimarea procesuală a executorului judecătoresc în cadrul contestației la executare formulată de creditor împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare silită nu derivă din calitatea acestuia de parte în raportul execuțional existent între creditor și debitor, care are ca temei titlul executoriu, ci din raportul juridic născut între executor și creditor, ca efect al învestirii executorului (prin cererea de executare silită, prin care se solicită concursul statului în realizarea și concretizarea titlului executoriu) de a acționa în numele și interesul creditorului, în exercitarea atribuțiilor ce i-au fost conferite de lege în procedura execuțională. Spre deosebire de poziția procesuală a părților raportului juridic din procedura executării silite, ale căror demersuri judiciare urmăresc să protejeze drepturi și interese proprii în justiție, raportat la caracteristica încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare silită, reglementată explicit de art. 670 alin. (6) din Codul de procedură civilă - aceea de a constitui titlu executoriu și în favoarea executorului judecătoresc -, unul dintre subiectele raportului obligațional (creat subsecvent), ce ia naștere în cadrul procedurii execuționale pe latura cheltuielilor de executare, este executorul judecătoresc, care, în acest caz, este titular al unui drept de creanță împotriva creditorului. Astfel, s-a concluzionat că, în cazul anulării încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare sau reducerii acestora, executorul judecătoresc [care este obligat, conform art. 720 alin. (5) din Codul de procedură civilă să se conformeze măsurilor dispuse prin hotărârea instanței care soluționează contestația la executare, putând, așadar, valorifica titlul executoriu în limitele celor stabilite prin această hotărâre judecătorească] poate fi chemat în judecată, întrucât, în acest caz, acesta urmărește protejarea unui interes propriu. Așadar, plecând de la aceste statuări cu caracter obligatoriu, pentru a putea răspunde chestiunii litigioase privind legitimarea procesuală pasivă a executorului judecătoresc și a decela existența unei situații de coparticipare procesuală pasivă, în speță, instanța de trimitere are a lămuri dacă actul procedural reprezentat de încheierea de stabilire a unor cheltuieli de executare suplimentare pentru continuarea executării emis de executorul judecătoresc, în considerarea competenței sale funcționale în procedura executării silite, deși este realizat în beneficiul creditorului care a formulat cererea de continuare a executării silite, consacră și drepturi proprii ale executorului. În alți termeni, verificarea calității procesuale pasive a executorului judecătoresc presupune a se stabili dacă, în speță, în ipoteza anulării încheierii contestate sau a reducerii cheltuielilor de executare silită stabilite pentru continuarea executării silite, ca efect al cenzurării acestora de către instanța învestită cu soluționarea contestației la executare formulată de creditor, hotărârea instanței produce consecințe juridice doar asupra intereselor debitorului sau dacă acestea se produc inclusiv asupra patrimoniului propriu al executorului judecătoresc. ... 50. Rezultă, din cele ce preced, că instanța de sesizare nu are a soluționa o problemă de drept nouă, dificilă, ci o problemă de drept similară celei care a primit deja o interpretare obligatorie, prin considerentele deciziilor anterior evocate, care nu mai are aptitudinea de a ridica dificultăți de interpretare pentru a conduce la soluții diferite și de a deschide calea mecanismului de unificare al pronunțării hotărârii prealabile. ... 51. În ceea ce privește statuările din deciziile nr. 8/2016 și nr. 15/2016 se constată că instanța de trimitere nu a justificat nici temeiul acestei solicitări și nici pretinsele neclarități identificate de natură a genera o jurisprudență neunitară, în realitate, din cuprinsul sesizării rezultând neechivoc că nu au fost decelate dificultăți în ceea ce privește normele de drept interpretate prin această decizie ori efectele acestor hotărâri. ... 52. Conchizând, verificarea premiselor sesizării, determinate de circumstanțele litigiului și expuse în sinteză, în raport cu modalitatea de formulare a primei întrebări preliminare, relevă că încheierea de sesizare nu pune în discuție o dificultate de interpretare punctuală a normelor de drept indicate în conținutul întrebării analizate [art. 670 alin. (1) și (6) din Codul de procedură civilă] și nici nu evidențiază o reală problemă de înțelegere a obiectului sau sensului statuărilor anterioare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, de natură să reclame intervenția instanței supreme, ci solicită o confirmare a opiniei formulate cu privire la calitatea procesuală pasivă a executorului judecătoresc în cadrul contestației la executare cu soluționarea căreia a fost învestită prima instanță, ignorând rolul și funcția hotărârilor pronunțate în cele două mecanisme de unificare a jurisprudenței - de a reprezenta un instrument util instanțelor de judecată în procesul de aplicare a legii, prin soluțiile pe care le oferă atât la o problemă de drept punctuală, cât și la altele identice ori similare, chiar încorporate în alte texte de lege decât cele care au constituit obiectul unor sesizări anterioare. De altfel, opiniile teoretice majoritare și jurisprudența comunicate de către instanțele naționale actualului complet relevă că oricât de dificilă ori controversată a putut fi chestiunea legitimării procesuale pasive a executorului judecătoresc în contestația la executare formulată de creditor împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare, ulterior pronunțării deciziilor nr. 8/2016 și nr. 15/2016, și-a pierdut această caracteristică, în sensul că nu s-a dovedit a constitui, în continuare, un izvor de practică neunitară, opiniile minoritare exprimate ignorând nepermis fie existența acestor statuări obligatorii, conform art. 517 alin. (4) , respectiv art. 521 alin. (2) din Codul de procedură civilă, fie atributul constituțional al instanței supreme, prevăzut de art. 126 alin. (3) din Constituția României, de a se pronunța cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a legii. Din aceleași motive sunt înlăturate, în privința normelor anterior menționate, condiția (distinctă) a noutății chestiunii de drept și cea negativă, ca asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat. ... 53. În ceea ce privește solicitarea din conținutul sesizării vizând interpretarea prevederilor art. 78 alin. (1) sau a art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă se reține că, potrivit unei jurisprudențe constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrebarea formulată în cadrul procedurii prealabile trebuie să vizeze o chestiune de drept determinată, pentru ca soluția dată în această procedură să aibă în vedere numai chestiunea respectivă, iar nu întreaga problematică a textului de lege indicat în sesizare (Decizia nr. 16/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; Decizia nr. 31/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 471 din 22 iunie 2017). ... 54. Din această perspectivă, instanței de trimitere îi revine obligația de a demonstra, prin încheierea de sesizare, existența unei chestiuni de drept veritabile, și nu ipotetice, inclusiv prin indicarea tuturor elementelor relevante în procesul de interpretare a normei, pentru a nu se ajunge la depășirea limitelor învestirii în soluționarea sesizării, dar și pentru a se evita, în același timp, ca dezlegarea dată de către instanța supremă să nu aibă în vedere însuși obiectul învestirii instanței de trimitere și să nu conducă la dezlegarea în fond a pricinii. ... 55. În prezenta cauză, instanța de trimitere nu a evidențiat vreo dificultate în procesul de interpretare a acestor dispoziții legale, aplicarea acestora la speța dedusă judecății impunând realizarea unei analize de conținut, raportat la situația concretă care justifică legitimarea procesuală pasivă a executorului judecătoresc în cadrul contestației la executare formulată de creditor împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare. ... 56. Or, caracterul veritabil al chestiunii de drept trebuie să rezulte din încheierea de sesizare pronunțată de instanța de trimitere, întrucât completul de judecată învestit cu soluționarea pricinii este ținut, în primul rând, să stabilească dacă este o problemă de interpretare, care să prezinte o oarecare dificultate și care implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică, simpla dilemă cu privire la sensul unor norme de drept neputând constitui temei pentru inițierea acestui mecanism de unificare jurisprudențială. ... 57. De altfel, în privința art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă, opiniile exprimate în doctrina de specialitate sunt în sensul că, în procedura contencioasă, aplicabilă contestației la executare, această normă trebuie interpretată restrictiv, în sensul că introducerea obligatorie în cauză a altor persoane reprezintă o chestiune imperativă de legalitate, ea operând pe baza unei dispoziții exprese și imperative a legii. Așa fiind, instanța nu își va putea justifica măsura pe baza unei reguli pretoriene, ci este ținută să verifice îndeplinirea situației premisă - aceea a existenței unei dispoziții legale care să prevadă, în sarcina instanței, obligația citării terțului. În acest context, se impune a se observa, în ceea ce privește sintagma „în cazurile expres prevăzute de lege“ din conținutul art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă, că, potrivit unei jurisprudențe constante a instanței supreme, mecanismul procedural al recursului în interesul legii presupune pronunțarea unei decizii interpretative, iar nu a uneia aditive, prin care s-ar adăuga un nou conținut textului legii supuse interpretării, acest instrument urmărind uniformizarea jurisprudenței și asigurarea predictibilității acesteia și fiind pus la dispoziția instanțelor exclusiv pentru stabilirea înțelesului normelor legale interpretate (Decizia nr. 11 din 23 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 13 iulie 2016). ... 58. În ceea ce privește dispozițiile art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă, examenul sumar al doctrinei de specialitate relevă că unicul reper pentru aprecierea instanței în ceea ce privește necesitatea introducerii terțului în proces îl constituie caracteristicile raportului juridic dedus judecății, mai exact imposibilitatea soluționării pe fond a litigiului fără introducerea în proces a acelui terț. În acest caz, dacă raportul juridic dedus judecății o cere, instanța poate pune în discuția părților introducerea terțului în proces, însă atragerea acestuia în proces se poate face doar la cererea părților inițiale, iar nu din oficiu, și doar înaintea primei instanțe [potrivit art. 78 alin. (3) din Codul de procedură civilă]. ... 59. Ceea ce se impune, așadar, este realizarea unui simplu raționament judiciar, prin citirea textelor a căror interpretare formează obiectul sesizării. Procedându-se astfel, nu s-ar mai putea identifica nicio sursă de ambiguitate în cuprinsul textelor de lege analizate și nicio dificultate a stabilirii rațiunii normelor legale a căror lămurire se solicită. De altfel, în speță, atât determinarea ipotezelor reglementate de prevederile art. 78 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, cât și relaționarea acestora au fost expuse și în cuprinsul raționamentului judiciar realizat de titularul sesizării, ceea ce sprijină concluzia că nu este vorba de texte de lege apreciate ca fiind lacunare ori controversate, cu potențial de a genera interpretări diferite, care să necesite pronunțarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariției unei practici judiciare neunitare. ... 60. Or, procedura sesizării instanței supreme cu dezlegarea unei chestiuni de drept se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul unui proces aflat în desfășurare, al cărui obiect presupune interpretarea unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare care sunt determinante pentru soluționarea pe fond a cauzei, iar finalitatea acestui demers constă în împiedicarea apariției unei jurisprudențe neunitare, iar nu în însăși interpretarea și aplicarea legii în scopul soluționării respectivei cauze, atribut ce intră și trebuie să rămână în sfera de competență a instanței de judecată. Astfel, identificarea normelor legale incidente și interpretarea acestora în vederea aplicării în cauză, folosind metodele specifice de interpretare a normelor juridice, sunt în competența judecătorului care soluționează litigiul, căruia îi revine obligația de a judeca direct și efectiv, în baza rolului constituțional, cu respectarea dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă și a dispozițiilor art. 22 din Codul de procedură civilă. În acest context este util a se arăta că, practic, un punct de vedere contrar celor anterior arătate nu a fost identificat în cuprinsul hotărârilor definitive anexate. Așadar, exprimarea unor opinii izolate, nesprijinite măcar de o parte a doctrinei, nu poate susține caracterul dificil al chestiunii de drept sau potențialul textelor de lege de a genera practică neunitară. ... 61. Pentru considerentele expuse, în considerarea finalității și condițiilor de admisibilitate ale procedurii hotărârii prealabile, instituite de legiuitor pentru asigurarea jurisprudenței unitare, se constată, în ceea ce privește prima întrebare preliminară, că nu sunt îndeplinite premisele necesare declanșării unui astfel de mecanism de unificare, nefiind întrunite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la problemele de drept cu care acest complet a fost învestit. ... 62. În ceea ce privește admisibilitatea celei de-a doua întrebări preliminare, vizând lămurirea posibilității instanței de apel de a invoca din oficiu, ca motiv de nelegalitate a hotărârii primei instanțe, lipsa coparticipării procesuale pasive a executorului judecătoresc, în cazul în care acesta nu a avut calitatea de intimat în cauză, și a modalității în care se aplică prevederile art. 480 alin. (3) sau ale art. 480 alin. (6) din Codul de procedură civilă într-o astfel de ipoteză, în lipsa cererii părților privind trimiterea cauzei spre rejudecare, se rețin următoarele: În conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată, după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă, prin încheiere, se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării, potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților. ... 63. Înțelesul noțiunii de „motivare“ a actului de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, presupune ca din cuprinsul încheierii de sesizare să rezulte îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă și, de aici, și necesitatea declanșării mecanismului de unificare a jurisprudenței, reprezentat de hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Ca atare, încheierea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuie să cuprindă o argumentare temeinică asupra admisibilității sesizării, nu numai sub aspectul condițiilor de procedură, cât, mai ales, asupra circumstanțierii condiției privind ivirea unei chestiuni de drept noi, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, instanța de trimitere trebuind să motiveze admisibilitatea sesizării din perspectiva caracterului veritabil al problemei de drept. ... 64. Cu referire la prezenta chestiune de drept a cărei dezlegare de principiu s-a solicitat se constată că nici în ceea ce privește problema identificării sancțiunii incidente în ipoteza nesocotirii obligației primei instanțe de a manifesta rol activ în stabilirea cadrului judecății și nici în privința criteriilor care, potrivit unei practici judiciare constante, dar și doctrinei de specialitate, constituie temei al calificării unui motiv de apel ca fiind de ordine publică (existența unor vicii esențiale ale hotărârii supuse controlului judiciar care țin de ordinea publică), încheierea de sesizare nu cuprinde o motivare a instanței de trimitere aptă să releve reflecția judecătorilor din complet asupra acestor chestiuni de drept, asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, menite să releve caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la o jurisprudență neunitară. ... 65. De asemenea, încheierea de sesizare nu evidențiază o problemă de drept care să poată antrena o interpretare duală sau contradictorie a dispozițiilor art. 480 alin. (3) sau ale art. 480 alin. (6) din Codul procedură civilă, de natură să atragă necesitatea pronunțării unei hotărâri prealabile. ... 66. Or, în situația în care niciun raționament juridic al instanței de trimitere nu arată în ce ar consta caracterul lacunar al unei norme legale, care să necesite o dezlegare de principiu în scopul împiedicării apariției unei jurisprudențe neunitare în materie, soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost aceea de respingere a sesizării ca inadmisibilă (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016). ... 67. Distinct de această condiție de admisibilitate, se constată că, în cazul analizat, soluționarea chestiunii de drept, prin care se urmărește a se stabili dacă instanța de apel poate invoca, din oficiu, ca motiv de nelegalitate a hotărârii primei instanțe lipsa coparticipării procesuale pasive a executorului judecătoresc, presupune identificarea normelor incidente și determinarea regimului juridic al nulității aplicabile în ipoteza nerespectării dispozițiilor legale care reglementează introducerea forțată în proces a altor persoane, respectiv verificarea incidenței unor limite temporale până la care se poate dispune introducerea forțată în proces a terțelor persoane, ceea ce presupune implicit și stabilirea caracterului normelor care impun aceste limite, respectiv dacă acestea sunt imperative, de ordine publică, sau sunt norme de ordine privată. ... 68. Or, în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție nu se substituie atributului fundamental al instanțelor, de interpretare și aplicare a legii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităților ori dificultăților unor texte de lege, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză. Interpretarea legii civile reprezintă o etapă în procesul aplicării acesteia, conținutul interpretării fiind tocmai stabilirea sensului voinței legiuitorului, exprimată într-o anumită normă de drept. Necesitatea interpretării normei juridice rezidă în împrejurarea că, în procesul aplicării legii, judecătorul trebuie să stabilească conținutul exact al normei puse în fața sa, prin clarificarea și lămurirea sensului acesteia, pentru a fi adecvată situației de fapt prezentate, întrucât normele legale au întotdeauna un caracter general și impersonal, din care trebuie să se extragă esența aplicabilă la cazul concret, rolul instanțelor de judecată fiind acela de a realiza o interpretare cazuală sau judiciară care presupune ca, anterior soluționării cauzei, să se studieze circumstanțele particulare ale speței deduse judecății, să se realizeze calificarea juridică a cererii și, ulterior, să se procedeze la interpretarea normei de drept și aplicarea acesteia, pentru emiterea actului jurisdicțional final. ... 69. În consecință, în contextul particular al acestei întrebări, situația relevată în cuprinsul încheierii de sesizare are caracteristicile unei probleme curente cu care se confruntă instanțele judecătorești, fiind în atributul exclusiv al instanței de trimitere operațiunea de identificare, interpretare și aplicare a textelor de lege incidente, în raport cu diferitele circumstanțe ce caracterizează fiecare litigiu și realizarea unui raționament judiciar de către această instanță. ... 70. De altfel, în privința dificultății chestiunii de drept supuse analizei se impune a fi observat că, prin Decizia nr. 15/2016, anterior amintită, s-a statuat deja că: „distincția între norme imperative și dispozitive se bazează pe criteriul interesului ocrotit, după cum acesta este de ordin general sau particular“, respectiv că „reglarea, între creditor și executorul judecătoresc, a modalității în care să se facă plata cheltuielilor de executare nu se află în sfera interesului public, pentru că nu este vorba despre afectarea funcției publice pe care o exercită executorul, ci doar de plata unor servicii prestate de către acesta“. O atare rezolvare dată acestei probleme de drept, prin care s-a statuat asupra unor repere esențiale în fundamentarea raționamentului ce se impune a fi realizat de instanța de trimitere, impune concluzia că această chestiune litigioasă nu mai are aptitudinea de a ridica dificultăți de interpretare pentru a conduce la soluții diferite și de a de a deschide calea mecanismului de unificare al pronunțării hotărârii prealabile. ... 71. De asemenea, scopul instituirii prin Codul de procedură civilă a unor limite temporale până la care pot fi invocate anumite excepții, inclusiv cele de ordine publică, a fost analizat anterior prin hotărâri cu caracter obligatoriu pronunțate de instanța supremă, reținându-se că „s-a urmărit să se dea o finalitate practică principiului accelerării judecății, reglementat de art. 6 alin. (1) din Codul de procedură civilă“ și „evitarea desființării tardive a unor hotărâri pronunțate asupra fondului cauzei“, prin efectul invocării acestor neregularități procedurale direct în căile de atac, „producându-se, de asemenea, o responsabilizare atât a părților, cât și a instanței“ (Decizia nr. 31 din 11 noiembrie 2019, referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 131 din Codul de procedură civilă, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 19 februarie 2020). ... 72. Deopotrivă, prin formularea întrebării vizând modalitatea în care se aplică dispozițiile art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, respectiv art. 480 alin. (6) din Codul de procedură civilă, în ipoteza neîndeplinirii de către prima instanță a obligației de a stabili corect cadrul judecății (în cazul unei coparticipări procesuale pasive), în lipsa cererii părților privind trimiterea cauzei spre rejudecare, nu se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție o interpretare abstractă a acestor texte legale, ci a unei problematici de principiu, cu un grad de generalitate ridicat, anume aceea de a ști dacă în ipoteza admiterii apelului, ca efect al aprecierii ca fiind fondat a unui prezumtiv motiv de apel, neinvocat de apelant și în privința căruia nici instanța de apel nu a statuat că reprezintă un motiv de apel de ordine publică (în condițiile în care executorul judecătoresc nu a fost introdus în cauză în faza procesuală anterioară, neexistând o cerere a părților inițiale prin care să se solicite trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe), instanța de apel are a dispune trimiterea cauzei primei instanțe, apreciind întrunite condițiile cumulative impuse de art. 480 alin. (1) din Codul de procedură civilă, sau trebuie să procedeze la rejudecarea contestației la executare, ulterior introducerii în cauză a executorului judecătoresc, conduită care ar contraveni însă prevederilor imperative reprezentate de art. 78 alin. (3) din Codul de procedură civilă și art. 478 alin. (1) din Codul de procedură civilă. ... 73. Prin acest demers, instanța de trimitere practic solicită a se da o dezlegare cu privire la modul de aplicare a prevederilor legale anterior enunțate la situația de fapt asupra căreia a fost învestită să se pronunțe ca instanță de apel, fără a se observa că astfel de dezlegări excedează competențelor Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. ... 74. Or, așa cum s-a arătat și anterior, dezlegarea ce poate fi dată prin parcurgerea acestei proceduri trebuie să fie una de principiu, având valențele unei lămuriri asupra conținutului și finalității textelor de lege supuse interpretării, adică a identificării voinței legiuitorului, iar nu determinarea unui anumit mod de aplicare a reglementării legale la o situație litigioasă pe care autorul sesizărilor o consideră complexă. ... 75. În egală măsură, trebuie subliniat că rolul și funcția instanțelor judecătorești sunt acelea de a interpreta și aplica legea la cazul concret dedus judecății, spre a-i da acestuia o rezolvare în raport cu norme legale din fondul activ legislativ, iar nu de a sancționa în vreun fel anumite politici legislative considerate, eventual, de natură a afecta calitatea legii. Atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condițiile restrictive de admisibilitate, rolul unificator al instituției juridice a hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu și numai în privința unor chestiuni de drept dificile de a căror lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, sesizarea cu acest obiect nu îndeplinește cerințele de admisibilitate impuse de lege. ... 76. În considerarea argumentelor expuse, întrucât cerința esențială privind existența unei chestiuni de drept are în vedere o problemă de drept reală, dificilă, care trebuie să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege ori incidența și aplicarea unor principii generale al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt discutabile, fără a presupune implicarea completului sesizat cu soluționarea unei chestiuni de drept în soluționarea pricinii, prin aprecierea aspectelor relevante în judecarea cauzei, se apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat nici în privința acestei probleme de drept. ... ... ...