Decizia CCR nr. 551/2025Punctul 20

20. În ceea ce privește norma criticată, respectiv art. 14 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 190/2018, Curtea observă că aceasta a preluat, într-o redactare aproape identică, norma prevăzută la art. 83 alin. (5) lit. a) din Regulamentul (UE) 2016/679, iar alin. (6) al aceluiași articol a stabilit limitele maxime ale amenzii aplicabile în cazul încălcării dispozițiilor enumerate la alin. (5) . Așadar, prin dispozițiile din Legea nr. 190/2018 menționate mai sus, printre care se regăsește și textul criticat, legiuitorul nu a făcut decât să prevadă condițiile în care poate fi aplicată sancțiunea amenzii autorităților publice și organismelor publice, posibilitate prevăzută de art. 83 alin. (7) din Regulamentul (UE) 2016/679. Utilizarea normei de trimitere este un procedeu permis de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, și chiar recomandat pentru evitarea redundanței normative, astfel că nu poate determina, prin ea însăși, lipsa de previzibilitate a normei, atâta vreme cât normele la care se face trimitere sunt redactate cu suficientă claritate și precizie (a se vedea Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 7 martie 2018, paragraful 39). Or, dispozițiile art. 5-7 și 9 din Regulamentul (UE) 2016/679 detaliază într-o măsură rezonabilă principiile fundamentale ale prelucrării datelor cu caracter personal, condițiile consimțământului și regimul categoriilor speciale de date, astfel încât destinatarii normelor, respectiv autoritățile și organismele publice, să poată identifica fără dificultăți conduita interzisă. Prin urmare, critica de neconstituționalitate este neîntemeiată în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) și ale art. 23 alin. (12) din Constituție. ...