Decizia ÎCCJ nr. 2/2020 (HP)Punctul XII

XII. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, pentru dezlegarea chestiunii de drept ce se solicită, reține următoarele: A. Prin reglementarea în conținutul art. 475 din Codul de procedură penală a condițiilor de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept s-a prevăzut posibilitatea ca anumite instanțe, printre care și curtea de apel, învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, atunci când constată, în cursul judecății, existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia instanța supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. Din analiza dispozițiilor legale menționate rezultă că, sub aspectul admisibilității sesizării, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, respectiv existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicție pe rolul uneia dintre instanțele arătate expres în norma de reglementare, inclusiv a curții de apel, soluționarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii. În ceea ce privește sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie se constată că este îndeplinită prima condiție privind existența unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanță, aceasta fiind învestită cu soluționarea apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Medgidia și persoanele vătămate G.D.M. și G.L.E., prin reprezentant legal, împotriva Sentinței penale nr. 566 din data de 13 martie 2019, pronunțată de Judecătoria Medgidia, în Dosarul nr. 11.252/256/2017, prin care, în baza dispozițiilor art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal raportat la art. 378 alin. (3) din Codul penal, art. 396 alin. (1) și (6) și art. 16 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală, a fost încetat procesul penal având ca obiect infracțiunea de abandon de familie săvârșită de către inculpatul G. S., (...), pentru lipsa plângerii prealabile. De asemenea este realizată și cea de-a doua cerință referitoare la legătura dintre chestiunea de drept sesizată și soluționarea pe fond a apelurilor declarate de Ministerul Public și persoanele vătămate, hotărârea prealabilă având în acest caz o influență directă (chiar hotărâtoare) asupra deciziei ce va fi dată de instanța de control judiciar (Curtea de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie) cu privire la modul de dezlegare a raportului juridic de drept penal dedus judecății, sub aspectul interpretării dispozițiilor art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, în sensul stabilirii dacă în cazul infracțiunii de abandon de familie, prevăzută de art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, prin sintagma „săvârșirea faptei“ prevăzută de dispozițiile art. 296 din Codul de procedură penală (relevantă pentru calcularea termenului de introducere a plângerii prealabile) se înțelege data încetării inacțiunii (data epuizării infracțiunii de abandon de familie) sau data consumării infracțiunii (expirarea perioadei de 3 luni pe durata căreia autorul a rămas în pasivitate). Totodată, se constată că este îndeplinită și cea de-a treia condiție de admisibilitate, cu precizarea că respectiva chestiune de drept ce a făcut obiectul sesizării instanței nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau să fi fost promovat vreun recurs în interesul legii, astfel cum s-a arătat și în Adresa nr. 2.389/C/2750/III-5/2019 din 31 octombrie 2019 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția judiciară, Serviciul judiciar penal. Dezlegarea dată prin Decizia nr. 10 din 18 februarie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 840 din 15 decembrie 2008, deși a statuat asupra naturii și calificării juridice a infracțiunii de abandon de familie în varianta normativă prevăzută de art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, nu a statuat asupra interpretării sintagmei „săvârșirea faptei“ din conținutul art. 296 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, cu efecte asupra momentului de la care poate curge termenul de 3 luni în care poate fi introdusă plângerea prealabilă de titularul declanșării și desfășurării procesului penal (acțiunea penală fiind guvernată de principiul disponibilității în acest caz). Cu alte cuvinte, chestiunea de drept ce a făcut obiectul prezentei sesizări a primit o dezlegare prin Decizia nr. 4 din 20 martie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 360 din 16 mai 2017, numai în ceea ce privește natura infracțiunii de abandon de familie în varianta neplății pe o perioadă de trei luni a pensiei de întreținere la care autorul a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească, or, ceea ce se solicită a se dezlega prin această întrebare prealabilă este data de la care curge termenul de 3 luni prevăzut de art. 296 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală raportat la momentul săvârșirii faptei de abandon de familie în varianta normativă prevăzută de art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal. Prin Decizia nr. 10 din 18 februarie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 840 din 15 decembrie 2008, s-a dat o interpretare a dispozițiilor art. 284 din Codul de procedură penală de la 1968 cu privire la data de la care curge termenul de 2 luni pentru introducerea plângerii prealabile în cazul infracțiunilor continue și continuate, însă, în vechea reglementare, termenul de 2 luni de introducere a plângerii prealabile curgea de la momentul în care persoana vătămată a știut cine este făptuitorul, criteriu care nu se mai regăsește în conținutul art. 296 din Codul de procedură penală, unde legiuitorul operează cu sintagma „săvârșirea faptei“. Ca atare, ceea ce trebuie lămurit este în ce măsură argumentele ce au susținut interpretarea dată prin Decizia nr. 10 din 18 februarie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 840 din 15 decembrie 2008, dispozițiilor art. 284 din Codul de procedură penală de la 1968 pot fi aplicabile și în interpretarea sintagmei „săvârșirea faptei“ din conținutul art. 296 din Codul de procedură penală. Sub acest aspect, practica instanțelor, dar și opinia specialiștilor consultați au fost diferite în stabilirea momentului de la care curge termenul de 3 luni în care poate fi introdusă plângerea prealabilă de titularul acțiunii penale (relevante fiind soluțiile pronunțate de instanțele din țară în materie și care au apreciat ca moment al săvârșirii faptei fie data consumării infracțiunii, fie data epuizării). În considerarea celor expuse anterior, având în vedere și modalitatea reglementării condițiilor cuprinse în conținutul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte apreciază că sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie întrunește cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de norma procedurală invocată. ... B. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu prezenta chestiune de drept a fost determinată de dificultatea interpretării și aplicării sintagmei „săvârșirea faptei“ cuprinse în conținutul dispozițiilor art. 296 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, în sensul stabilirii momentului de la care curge termenul de 3 luni în care poate fi introdusă plângerea prealabilă de către titularul acțiunii penale în cazul infracțiunii de abandon de familie prevăzute de art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal. Calificarea juridică a infracțiunii de abandon de familie, în varianta normativă prevăzută de art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal (art. 305 alin. 1 lit. c) din Codul penal de la 1969), constând în „neplata cu rea-credință, timp de 3 luni, a pensiei de întreținere stabilite pe cale judecătorească“, în sensul că reprezintă o infracțiune unică continuă, cu toate consecințele ce decurg de aici și momentele pe care le parcurge inacțiunea concretizată în neplata pensiei de întreținere, cel al consumării și al epuizării faptei, a fost dată prin Decizia nr. 4 din 20 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 360 din 16 mai 2017, argumentele fiind expuse pe larg în conținutul deciziei și care nu vor fi reluate. În esență, în considerentele deciziei de unificare a practicii judiciare s-au reținut următoarele „(…) calificarea juridică a faptei de abandon de familie, în varianta de la lit. c) din art. 378 alin. (1) din Codul penal [...], ca reprezentând o infracțiune continuă, rezultă din împrejurarea că inacțiunea concretizată în neplata pensiei de întreținere se prelungește în timp, în mod natural, după data consumării, până la încetarea activității infracționale, adică la momentul epuizării. Astfel, infracțiunea de abandon de familie se consumă la expirarea perioadei de trei luni, pe durata căreia autorul a rămas în pasivitate, prin neexecutarea obligației de plată a pensiei de întreținere stabilite pe cale judecătorească și se epuizează la momentul reluării plății de către debitor sau al condamnării acestuia, prin hotărâre judecătorească, dată la care se încheie ciclul infracțional și se autonomizează activitatea desfășurată până la acel moment“. Fiind o infracțiune la care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, potrivit dispozițiilor art. 378 alin. (3) din Codul penal, ceea ce trebuie lămurit este înțelesul sintagmei „săvârșirea faptei“ de la care începe să curgă termenul de 3 luni în care poate fi introdusă plângerea prealabilă reglementată de dispozițiile art. 296 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală. Ca o excepție de la principiul oficialității procesului penal, și în noua reglementare, legiuitorul a statuat că, în cazul anumitor infracțiuni, printre care și cea de abandon de familie, declanșarea procesului penal să se realizeze la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 295 din Codul penal, care trebuie introdusă în termenul de 3 luni (fiind o instituție de drept penal - cauză de pedepsibilitate și de drept procedural - condiție de procedibilitate) de la momentul când persoana vătămată sau reprezentantul legal (în cazul incapabilului sau minorului) a aflat despre săvârșirea faptei, potrivit dispozițiilor art. 296 alin (1) și (2) din Codul de procedură penală. Prin folosirea sintagmei „săvârșirea faptei“ în conținutul dispozițiilor art. 296 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, legiuitorul nu a prevăzut nicio distincție privind termenul de 3 luni de introducere a plângerii în raport cu formele săvârșirii infracțiunii (fapte consumate sau fapte epuizate), prin urmare, termenul curge fără nicio diferențiere din momentul cunoașterii faptei de către persoana vătămată sau reprezentantul legal, în lipsa unei dispoziții legale care să stabilească momentul inițial al curgerii termenului, respectiv momentul consumării ori cel al epuizării. Atunci când legiuitorul a dorit să facă o astfel de distincție a arătat în mod expres acest lucru, cum este cazul termenului de prescripție a răspunderii penale, când a stabilit că, în cazul infracțiunilor continue, termenul curge de la data încetării acțiunii, astfel cum prevăd dispozițiile art. 154 alin. (2) din Codul penal. Prin urmare, dacă s-ar accepta existența unei astfel de distincții în cazul infracțiunilor continue și s-ar considera ca moment inițial al curgerii termenului de introducere a plângerii prealabile momentul epuizării, s-ar ajunge la situația în care titularul acțiunii penale, deși cunoaște momentul consumării faptei, nu ar putea să introducă plângerea între momentul consumării și cel al epuizării infracțiunii, adică până la momentul la care făptuitorul ar hotărî reluarea plății pensiei de întreținere la care a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească. Or, printr-o asemenea interpretare s-ar ajunge la modificarea conținutului art. 296 alin. (1) din Codul de procedură penală și stabilirea unui termen mai lung decât cel avut în vedere de legiuitor. Totodată, rațiunea pentru care legiuitorul a prevăzut această cerință a declanșării și desfășurării procesului penal a avut în vedere atât interesul social și particular al făptuitorului de a nu lăsa la latitudinea persoanei vătămate să țină sub amenințarea formulării unei plângeri prealabile făptuitorul, dar și protecția intereselor persoanei vătămate, în acest sens relevantă fiind Decizia nr. 324 din 9 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 604 din 26 iulie 2017, care a precizat, referitor la durata termenului prevăzut de art. 296 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum și la posibilitatea de a introduce plângerea prealabilă fără indicarea obligatorie a făptuitorului, că legea nouă asigură o protecție mai bună intereselor persoanei vătămate (paragraful 24). Astfel, în considerarea acestor argumente, în interpretarea dispozițiilor art. 296 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, nu se poate aprecia că termenul de introducere a plângerii prealabile, pentru infracțiunea continuă de abandon de familie, în varianta normativă prevăzută în conținutul art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, trebuie raportat la momentul epuizării infracțiunii, după cum acest moment nici nu poate fi exclus pentru ipoteza în care persoana vătămată sau reprezentantul legal au aflat despre săvârșirea faptei la momentul epuizării faptei. Având în vedere că noua reglementare a instituției plângerii prealabile [art. 296 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală] a preluat, în esență, conținutul dispozițiilor art. 284 alin. 1 din Codul de procedură penală de la 1968, cu câteva mici modificări în ceea ce privește stabilirea unui termen mai lung de introducere a plângerii prealabile (de 3 luni în loc de 2 luni), că acest termen curge din ziua în care persoana vătămată sau reprezentantul legal au cunoscut săvârșirea faptei în loc „de la momentul în care persoana vătămată sau persoana îndreptățită au cunoscut cine este făptuitorul“, fără vreo distincție privind termenul de introducere a plângerii prealabile în raport cu formele săvârșirii infracțiunii (continue sau continuate), Înalta Curte apreciază că sunt aplicabile, mutatis mutandis, dispozițiile Deciziei nr. 10 din 18 februarie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 840 din 15 decembrie 2008, prin care s-a dat o interpretare unitară a dispozițiilor art. 284 alin. (1) din Codul de procedură penală de la 1968. Prin decizia menționată, s-a stabilit că termenul de două luni prevăzut de art. 284 alin. 1 din Codul de procedură penală de la 1968 poate să curgă: fie din momentul consumării infracțiunii, dacă acest moment este identic cu cel al cunoașterii făptuitorului; fie din momentul cunoașterii făptuitorului, moment care se poate situa după momentul consumării infracțiunii, până la cel al epuizării; fie din momentul epuizării infracțiunii sau ulterior acestuia, odată cu cunoașterea făptuitorului, în care caz nu trebuie depășit termenul de prescripție a răspunderii penale. Înalta Curte opinează că argumentele care au susținut această interpretare pot fi transpuse și în interpretarea sintagmei „săvârșirea faptei“ din conținutul dispozițiilor art. 296 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală. În esență, acestea au vizat faptul că dispozițiile art. 284 alin. 1 din Codul de procedură penală de la 1968 nu conțineau nicio distincție referitoare la formele de săvârșire a infracțiunii, ceea ce înseamnă că aceste dispoziții se aplică indiferent dacă infracțiunile constau în fapte consumate sau în fapte epuizate, situație care se regăsește și în actuala reglementare a instituției plângerii prealabile. Prin urmare, termenul de 3 luni de introducere a plângerii din actuala reglementare curge, fără nicio diferențiere, din momentul cunoașterii faptei de către persoana vătămată sau reprezentantul legal, în lipsa unei dispoziții legale care să stabilească ca moment inițial al curgerii termenului momentul consumării ori pe cel al epuizării. Un alt argument avut în vedere a fost legat de faptul că pentru începerea curgerii termenului de două luni din vechea reglementare nu era necesară epuizarea infracțiunii, interpretare ce trebuie dată și dispozițiilor art. 296 alin. (1) din Codul de procedură penală, fiind suficient ca în cazul infracțiunilor continue, cum este și infracțiunea de abandon de familie în varianta normativă de la lit. c) a art. 378 alin. (1) din Codul penal, să fi fost începută comiterea acesteia sau să fi debutat acțiunea. Și ultimul raționament al Deciziei nr. 10 din 18 februarie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 840 din 15 decembrie 2008, întemeiat pe faptul că a considera altfel ar însemna ca persoana vătămată, care cunoaște identitatea făptuitorului, să nu introducă plângerea prealabilă în două luni din acel moment, ci să aibă la dispoziție două luni din momentul epuizării infracțiunii, ceea ce ar fi inadmisibil întrucât s-ar modifica conținutul art. 284 alin. 1 din Codul de procedură penală de la 1968, își găsește pe deplin aplicabilitatea în interpretarea dispozițiilor art. 296 alin. (1) din Codul de procedură penală. Astfel, dacă s-ar opina că termenul de 3 luni de introducere a plângerii prealabile ar curge de la momentul epuizării infracțiunii (în acest caz, momentul reluării plății de către debitor sau al condamnării acestuia, prin hotărâre judecătorească), deși persoana vătămată sau reprezentantul legal cunosc momentul săvârșirii faptei consumate (expirarea perioadei de 3 luni, pe durata căreia autorul a rămas în pasivitate, prin neexecutarea obligației de plată a pensiei de întreținere stabilite pe cale judecătorească), ar însemna să se accepte că acestea nu ar putea introduce plângerea prealabilă între momentul consumării și cel al epuizării faptei, ipoteză care ar conduce la modificarea dispozițiilor art. 296 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin crearea unui nou termen decât cel prevăzut de legiuitor. Referitor la Decizia de îndrumare nr. 1 din data de 20 iunie 1987 a Plenului fostului Tribunal Suprem, invocată de autorul sesizării, deși în considerente stabilește ca dată a săvârșirii faptei, în cazul infracțiunilor continue, data încetării acțiunii sau inacțiunii în raport cu care se produc și consecințele juridice referitoare la aplicarea legii penale în timp și spațiu, minoritate, prescripția răspunderii penale și alte consecințe ce sunt condiționate de epuizarea activității infracționale, se constată că nu conține nicio referire la termenul de introducere a plângerii prealabile, fiind făcută o enumerare limitată, în cazul infracțiunilor continue, a consecințelor juridice legate de momentul epuizării și cele legate de momentul consumării infracțiunii continue, vizând, în esență, consecințele juridice condiționate de momentul epuizării activității infracționale, astfel că nu are relevanță în susținerea opiniei privind data de la care curge termenul de 3 luni de introducere a plângerii prealabile raportat la momentul epuizării faptei. În concluzie, în interpretarea dispozițiilor art. 296 din Codul de procedură penală, Înalta Curte apreciază că termenul de 3 luni pentru introducerea plângerii prealabile, în cazul infracțiunilor continue, curge de la data când persoana vătămată sau reprezentantul său legal a aflat despre săvârșirea faptei, consumate sau epuizate, interpretare îmbrățișată și în doctrină în condițiile în care dispozițiile ce reglementează termenul de introducere a plângerii prealabile nu conțin vreo distincție privind formele de săvârșire a infracțiunii (fapte consumate sau fapte epuizate). Față de toate aceste considerente de ordin teoretic expuse și având în vedere cele două decizii de unificare a practicii judiciare în materie ale instanței supreme, Înalta Curte apreciază că termenul de 3 luni de introducere a plângerii prealabile prevăzut de art. 296 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală poate să curgă din trei momente diferite, după cum urmează: a) din momentul consumării infracțiunii, dacă acest moment este identic cu cel al cunoașterii faptei; b) din momentul cunoașterii săvârșirii faptei, care se poate situa între momentul consumării faptei până la momentul epuizării și c) din momentul epuizării infracțiunii sau ulterior acestuia, odată cu cunoașterea săvârșirii faptei, caz în care nu trebuie să fi fost împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale. Concluzionând, pentru considerentele dezvoltate anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul penal nr. 11.252/256/2017, urmând a stabili că, în cazul infracțiunii de abandon de familie prevăzute în art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, infracțiune unică continuă, termenul de introducere a plângerii prealabile prevăzut în conținutul art. 296 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală - de 3 luni din ziua în care persoana vătămată sau reprezentantul său legal a aflat despre săvârșirea faptei - curge de la data la care persoana vătămată ori reprezentantul său legal a cunoscut săvârșirea faptei. Termenul de 3 luni prevăzut în conținutul art. 296 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală poate să curgă din trei momente diferite, după cum urmează: a) din momentul consumării infracțiunii, dacă acest moment este identic cu cel al cunoașterii faptei; b) din momentul cunoașterii săvârșirii faptei, care se poate situa între momentul consumării faptei până la momentul epuizării și c) din momentul epuizării infracțiunii sau ulterior acestuia, odată cu cunoașterea săvârșirii faptei, caz în care nu trebuie să fi fost împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale“. ... În consecință, în temeiul art. 475 și 477 din Codul de procedură penală, ...