Decizia ÎCCJ nr. 21/2019 (HP)Punctul VII

VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie 24. Curțile de apel Alba Iulia, Cluj, Constanța (cu excepția dosarului în care s-a formulat sesizarea), Craiova, Galați, Iași, Oradea, Pitești, Suceava și Timișoara nu au identificat jurisprudență relevantă și nu au comunicat un punct de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări. ... 25. La nivelul Curții de Apel Bacău, opinia exprimată de Tribunalul Bacău - Secția I civilă a fost în sensul că, deși nu se poate pune problema autorității de lucru judecat în cererea de drept comun întemeiată pe Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, fiind vorba de o altă cauză a acțiunii, o nouă acțiune în anularea deciziei de concediere, cu consecința reintegrării în funcție, nu s-ar putea analiza pe fond, fiind tardivă. Pe de altă parte, invocarea dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 nu poate determina analizarea, pe fond, a cererii de către instanța de drept comun, fără aplicarea dispozițiilor Codului muncii, inclusiv în ceea ce privește termenul de formulare a contestației; în caz contrar, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, o astfel de acțiune ar fi inadmisibilă. Asistenții judiciari din cadrul Secției I civile și de contencios administrativ a Tribunalului Neamț au considerat că este posibilă numai acordarea unor despăgubiri persoanei cu privire la care Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat că a fost supusă unei discriminări prin concediere. ... 26. Curtea de Apel Brașov, în raport cu datele speței, a opinat în sensul posibilității acordării doar a despăgubirilor egale cu drepturile salariale indexate cuvenite fostului angajat, de la data concedierii și până la data soluționării definitive a litigiului de muncă având ca obiect contestația la decizia de concediere. S-a considerat că nu poate fi dispusă și reintegrarea pe postul avut anterior, întrucât această măsură a fost soluționată definitiv, cu putere de lucru judecat, de către instanțele anterioare, în cadrul litigiului de muncă, rezultând, din considerentele deciziei Curții de Apel Constanța, că măsura concedierii a fost calificată ca fiind reală și serioasă, iar această calificare dată de instanță în procedura specială prevăzută de Codul muncii nu a fost ignorată nici de instanța de contencios administrativ, care a soluționat contestația împotriva deciziei adoptate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Singura breșă pe care instanța de contencios administrativ a identificat-o în hotărârea Curții de Apel Constanța, în litigiul de muncă, pentru care a considerat că nu operează puterea lucrului judecat, a fost aceea a lipsei argumentelor privind înlăturarea susținerilor contestatoarei referitoare la discriminare, deși se putea interpreta că, odată constatată concedierea ca reală și serioasă, este înlăturată și discriminarea ca motiv al unei concedieri nelegale. În consecință, nu mai poate fi repusă în discuție reintegrarea, ca măsură reparatorie a discriminării produse prin concediere. ... 27. Punctul de vedere exprimat de magistrații din cadrul Secției a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a Curții de Apel București a fost în sensul că, dacă discriminarea nu a fost invocată, ca temei de anulare a deciziei de concediere, în cuprinsul cererii de chemare în judecată sau pe calea unei precizări/completări, instanța de fond și, apoi, cea de recurs nu aveau a analiza acest aspect. La nivelul Tribunalului Ialomița, opinia majoritară exprimată a fost în sensul că prevederile art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 trebuie interpretate în sensul că nu permit instanței de drept comun, sesizate de o persoană cu privire la care Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat că a fost supusă unei discriminări prin concediere, să dispună restabilirea situației anterioare discriminării în sensul reintegrării în funcția deținută anterior concedierii și anularea deciziei de concediere, în ipoteza în care decizia a fost contestată anterior, potrivit procedurii speciale prevăzute de Codul muncii, iar contestația a fost respinsă ca urmare a constatării existenței unei cauze reale și serioase a concedierii. S-a apreciat că într-o astfel de situație nu este posibilă nici acordarea unor despăgubiri, întrucât s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunțate de instanța specializată în litigii de muncă. În susținerea acestei opinii s-au avut în vedere dispozițiile art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, care prevăd că „persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului“. Din interpretarea acestui text reiese că persoana care se consideră discriminată are deschisă calea acțiunii pentru sancționarea discriminării „în condițiile dreptului comun“, putând opta, în sensul legii, pentru angajarea răspunderii civile (în vederea înlăturării consecințelor discriminării), fie pe calea unei acțiuni în daune („o cerere pentru acordarea de despăgubiri“) și/sau în obligație de a face („... și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare“). Cele două mijloace corespunzătoare celor două tipuri de acțiuni prin care se asigură repararea prejudiciului provocat de un comportament discriminatoriu au regimul unor capete de cerere principale, având un caracter autonom, instanța de judecată putând fi învestită cu ambele sau doar cu una dintre solicitări. Însă, în speța prezentată, în litigiul desfășurat în fața instanței specializate în conflicte de muncă, în temeiul art. 65 din Codul muncii, aceasta a avut de verificat dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acest text legal, respectiv: concedierea să fie determinată de desființarea locului de muncă, caracterul efectiv al desființării locului de muncă și cauza reală și serioasă a desființării locului de muncă. Or, cum reiese din cuprinsul încheierii de trimitere, instanța specializată a reținut, printr-o decizie cu caracter definitiv, că desființarea locului de muncă a îndeplinit aceste criterii, deși reclamanta a invocat inclusiv faptul că nu a existat o cauză reală și serioasă a desființării locului de muncă și aceasta nu a fost nici efectivă, fiind determinată, în realitate, de un tratament discriminatoriu. Prin Decizia nr. 10/2016 din 23 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 5 iulie 2016, la paragraful 37 s-a reținut că „rolul reglementării cuprinse în art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 a fost acela de a asigura întotdeauna existența unei căi în justiție pentru reclamarea cazurilor de discriminare. Dacă o astfel de cale există deja la nivelul legii speciale care reglementează relațiile sociale aparținând altor ramuri ori domenii ale dreptului în contextul cărora s-a manifestat comportamentul discriminatoriu, legea specială se va aplica cu întâietate, sub toate aspectele, atât în ceea ce privește condițiile de fond și de formă cărora le va fi supusă acțiunea, cât și în ceea ce privește instanța competentă“. Prin aceeași decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, instanța competentă să soluționeze cererile pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanțe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii și valoarea acestuia, cu excepția cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale și în care protecția drepturilor subiective se realizează în fața unor jurisdicții speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanțe, potrivit dispozițiilor legale speciale“. Așadar, având în vedere principiul electa una via non datur recursus ad alteram, conform căruia, după ce o cale a fost aleasă, nu este admis să se recurgă la alta (tocmai pentru a preîntâmpina pronunțarea unor hotărârii contradictorii), s-a considerat că, de vreme ce, în procedura desfășurată în fața instanței de litigii de muncă, s-a stabilit, în mod definitiv, caracterul legal și temeinic al concedierii, reclamanta nu poate recurge și la procedura de drept comun pentru a obține anularea concedierii și plata despăgubirilor, constând în plata drepturilor salariale și a celorlalte drepturi cuvenite de la data concedierii și până la efectiva reintegrare. Aceasta, pentru că dovedirea existenței unui tratament discriminatoriu, care se manifestă prin concedierea angajatului, motivată formal prin desființarea locului de muncă pentru motive obiective, face, în mod necesar, ca respectiva concediere să nu îndeplinească condițiile prevăzute de art. 65 din Codul muncii, aspect ce poate fi analizat în cadrul contestației împotriva deciziei de concediere. În cadrul Tribunalului Ilfov s-a apreciat că, în situația analizată de instanța de trimitere, este posibilă doar acordarea de despăgubiri, nu și restabilirea situației anterioare în sensul reintegrării în funcția deținută anterior concedierii și anularea deciziei de concediere, pentru a se da eficiență autorității de lucru judecat a hotărârii definitive pronunțate în litigiul derulat conform procedurii speciale de contestare, întemeiate pe Codul muncii. La nivelul Secției civile din cadrul Tribunalului Giurgiu, punctul de vedere exprimat a fost în acord cu interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 10/2016 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii. S-a mai relevat că, pentru contestarea unei decizii de concediere există o procedură specială de contestare, contestația fiind supusă termenelor prevăzute de art. 268 lit. a) din Codul muncii și art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 și, fiind vorba de o decizie de concediere emisă în temeiul art. 65 dinCodul muncii, instanța va avea de verificat dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de aceste prevederi legale, respectiv să fie determinată de desființarea locului de muncă, caracterul efectiv al desființării locului de muncă, cauza reală și serioasă a desființării locului de muncă. Prin urmare, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare în condițiile dreptului comun, înțelegând, prin aceasta, în fața instanței de drept comun, respectiv aceea civilă, ori de câte ori actul/faptul discriminatoriu nu a survenit în contextul unui raport juridic guvernat de o lege specială și în legătură cu drepturi subiective a căror protecție se realizează în fața unor jurisdicții speciale, potrivit regulilor instituite pentru acestea, care se vor aplica cu întâietate. În aprecierea acestei situații, trebuie avut în vedere, în primul rând, aspectul că sesizarea instanței de judecată pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare poate avea loc și la solicitarea persoanei care deține deja o hotărâre a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, de constatare a existenței/săvârșirii faptei ilicite discriminatorii, caz în care instanța astfel învestită va efectua cercetarea judecătorească - pornind de la premisa existenței și dovedirii caracterului discriminatoriu al faptei acuzate - exclusiv în vederea dimensionării prejudiciului și a determinării măsurilor adecvate pentru restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare. Instanța, astfel învestită cu soluționarea unui litigiu de muncă, poate evalua consecințele unui act de discriminare, odată constatat de către organul abilitat de lege, prin înlăturarea efectelor produse pe planul raporturilor de muncă, cu condiția ca instanța să fie învestită și cu o astfel de situație, cadrul procesual nefiind limitat la verificarea legalității și temeiniciei concedierii, ci și la consecințele actului de discriminare. ... 28. La nivelul Curții de Apel Ploiești, opinia Tribunalului Buzău este în sensul că într-o astfel de situație este posibilă acordarea unor despăgubiri, deoarece se solicită repararea unei discriminări, motivul concedierii fiind analizat anterior, cu putere de lucru judecat, de o instanță independentă și imparțială. ... 29. Ministerul Public, prin Adresa nr. 353/C/467/III-5/2019 din 19 martie 2019, a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se identifică practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii. ... ...