Decizia ÎCCJ nr. 4/2019 (RIL)Punctul 4

4. Jurisprudența relevantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii Decizia nr. 16 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 9 ianuarie 2014, prin care s-a stabilit, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 320^1 alin. 7 fraza a II-a din Codul de procedură penală din 1968, că „într-un proces penal având ca obiect o pluralitate de infracțiuni (concurs) în a cărei alcătuire intră și o infracțiune care se pedepsește cu detențiunea pe viață, iar săvârșirea tuturor infracțiunilor este recunoscută de inculpat, judecarea cauzei se face, pentru toate infracțiunile, potrivit procedurii de drept comun“ În considerentele hotărârii s-a arătat, în esență, că admiterea cererii de judecată în conformitate cu dispozițiile art. 320^1 din Codul de procedură penală din 1968 are drept consecință stabilirea procedurii speciale de judecată ca unic cadru procesual pentru rezolvarea laturii penale, interpretare ce răspunde exigențelor privind simplificarea și celeritatea soluționării proceselor, în acord cu Legea nr. 202/2010, căci, dacă voința legiuitorului ar fi fost aceea de a acorda posibilitatea aplicării mixte a procedurii simplificate și a celei de drept comun, atunci nu ar mai fi prevăzut, printre condițiile de aplicare a judecății abreviate, recunoașterea tuturor faptelor reținute în actul de sesizare a instanței. Lipsa impunerii unei astfel de cerințe ar fi însemnat ca, în același proces, să existe posibilitatea ca faptele recunoscute, ce constituiau infracțiuni și erau săvârșite de inculpat, să fie judecate potrivit procedurii accelerate, iar cele nerecunoscute să fie soluționate potrivit procedurii de drept comun. În același sens s-a făcut trimitere și la dispozițiile art. 320^1 alin. 8 din Codul de procedură penală din 1968, care prevăd că instanța continuă judecata cauzei potrivit procedurii de drept comun atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, fără a face distincție dacă obiectul judecății îl reprezintă una sau mai multe fapte. ...