Decizia ÎCCJ nr. 5/2019 (RIL)Punctul 3

3. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Prin Adresa nr. 14/C2/294/III-5/2018 procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a opinat că în toate cazurile de practică judiciară ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii elementul material al laturii obiective este compus dintr-o unică acțiune care nu se prelungește în timp (fapta funcționarului public de a îndeplini un act prin încălcarea unei legi, fapta funcționarului de a lua o decizie prin care s-a produs un folos pentru o rudă, acțiunea de inducere în eroare prin prezentarea unor acte false). Urmarea imediată în cazul acestor infracțiuni se produce într-un interval de timp independent de vreo acțiune a autorului infracțiunii (contractele încheiate nelegal de funcționarul public se execută și astfel paguba se majorează, persoana angajată ca urmare a unui conflict de interese primește în mod periodic salariu și astfel avantajele patrimoniale se măresc, victima infracțiunii de înșelăciune efectuează prestațiile periodice și astfel paguba se majorează). Totodată, procurorul general a precizat că pentru a determina momentul de la care curge termenul de prescripție trebuie mai întâi calificate infracțiunile arătate (infracțiuni progresive, infracțiuni continue, infracțiuni continuate sau infracțiuni simple). În acest punct s-a precizat că infracțiunea se consumă în momentul în care s-a produs paguba sau folosul patrimonial. Totodată s-a arătat că producerea pagubei sau realizarea folosului patrimonial este o condiție a laturii obiective a infracțiunii. Amplificarea rezultatului (cuantumul pagubei, folosului) se produce fie prin diverse acte succesive de executare a unor contracte, fie prin executarea deciziei luate ca urmare a activității materiale unice. În contra calificării ca infracțiuni continuate a infracțiunilor ce fac obiectul prezentei sesizări s-a susținut că poate fi adus argumentul în sensul că există o singură acțiune a autorului infracțiunii. Astfel, cu privire la infracțiunea de înșelăciune, „săvârșită prin prezentarea de acte de studii false la angajarea într-o funcție, prin declarații mincinoase în vederea încasării alocației de stat pentru copii ori prin prezentarea de acte de vechime în muncă false în scopul obținerii pensiei sau a ajutorului social, când încasarea sumelor se face în mod periodic“, s-a arătat că Tribunalul Suprem prin Decizia de îndrumare nr. 5/1972 a decis că este o infracțiune continuată și termenul de prescripție curge de la data încasării ultimei sume necuvenite: „În cazul înșelăciunii în paguba avutului obștesc săvârșită în una dintre modalitățile analizate, când încasarea sumelor necuvenite s-a făcut în mod periodic, infracțiunea este continuată. În asemenea cazuri, autorul concepe un plan unitar pentru inducerea în eroare a persoanei vătămate în vederea obținerii plății periodice a sumelor de bani necuvenite, astfel că în momentul luării hotărârii a avut reprezentarea, în concret, a activității infracționale, în ansamblul ei, existând deci unitate de rezoluție. Fiecare încasare a sumei necuvenite constituie continuarea activității inițiale de inducere în eroare a celui care face plata, întrucât de fiecare dată autorul, prin pretinderea plății și reticența sa în a declara că sumele aferente acestor plăți nu i se cuvin, săvârșește o faptă care întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune în paguba avutului obștesc. Această concluzie se impune, deoarece dispozițiile art. 215 din Codul penal (anterior n.n.) cer pentru existența infracțiunii de înșelăciune îndeplinirea următoarelor condiții: inducerea în eroare în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și cauzarea unei pagube. În modalitățile sus-arătate de săvârșire a infracțiunii de înșelăciune în paguba avutului obștesc, inducerea în eroare are loc cu ocazia prezentării, de către infractor, a actelor de studii sau de vechime în muncă false ori a declarației mincinoase, precum și de fiecare dată, prin pretinderea plății și reticența sa în a declara că nu i se cuvine, atunci când încasează primul salariu, alocația de stat pentru copii, pensia sau ajutorul social, cât și ulterior, ori de câte ori primește sumele necuvenite. Ca atare, cu ocazia încasării periodice a fiecărei sume necuvenite se săvârșesc, pe baza aceleiași rezoluții, fapte de înșelăciune în paguba avutului obștesc, deoarece de fiecare dată se realizează condițiile existenței infracțiunii. În consecință, termenul de prescripție a răspunderii penale curge de la data încasării ultimei sume necuvenite.“ Din examinarea practicii judiciare invocate procurorul general a susținut că decizia Tribunalului Suprem sus-menționată este în general ignorată. În susținerea punctului de vedere s-a arătat că, pe de o parte, este greu de acceptat că autorul pretinde plata de fiecare dată când încasează alocația/pensia/ajutorul social, întrucât, în cele mai multe cazuri, banii sunt depuși într-un cont, neexistând nicio pretindere. Pe de altă parte, s-ar putea argumenta că autorul infracțiunii (fie că este funcționarul abuziv, fie că este autorul infracțiunii de înșelăciune) săvârșește infracțiunea prin omisiune la fiecare plată succesivă (prin neluarea măsurilor pentru împiedicarea acesteia), întrucât el a creat prin acțiunea sa anterioară (acțiunea de inducere în eroare, actul nelegal întocmit) o stare de pericol pentru valoarea protejată, stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului. Ar fi astfel îndeplinite condițiile infracțiunii comisive prin omisiune, reglementate de art. 17 lit. b) din Codul penal. Acceptarea acestui argument ar însemna însă impunerea unei obligații pentru autorul infracțiunii de a aduce la cunoștință activitatea sa infracțională anterioară. Referindu-se la infracțiunile progresive, s-a arătat că sunt progresive acele infracțiuni al căror element material se amplifică treptat, fie ca urmare a unor procese interne autonome, fie prin adăugarea unor acte materiale. (Constantin Duvac, George Antoniu, Tudorel Toader - coordonatori, Explicațiile Noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, București, 2015, pagina 350.) În cazul infracțiunilor ce fac obiectul prezentei sesizări, rezultatul nu se amplifică prin adăugarea unor acte materiale. De asemenea, amplificarea rezultatului nu este rezultatul unor procese interne (naturale) autonome (spre exemplu, suferința fizică produsă prin infracțiunea de lovire se agravează), ci este rezultatul unor împrejurări externe - spre exemplu, executarea succesivă a unor contracte. Spre deosebire de acestea, în cazul infracțiunii progresive făptuitorul nu poate face nimic pentru a împiedica amplificarea rezultatului, ceea ce nu este cazul infracțiunilor la care rezultatul se amplifică prin executarea succesivă a unor contracte (abuz în serviciu, conflict de interese). În cazul acestor din urmă infracțiuni, spre deosebire de cazul infracțiunilor progresive, făptuitorul poate alege/poate controla perioada de timp când se produce rezultatul chiar în momentul în care acționează nelegal. Potrivit altor autori: „infracțiunea progresivă este acea formă a unității legale de infracțiune în cazul căreia, după atingerea momentului consumativ specific unei anumite infracțiuni, are loc, fără o nouă intervenție a autorului, o amplificare în timp a urmării produse, ce atrage o încadrare juridică mai gravă“. (Florin Streteanu, Daniel Nițu, Drept penal, Partea generală, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2018, pagina 83.) Or, în cazul infracțiunilor indicate nu este neapărat necesar să se producă o încadrare mai gravă sau, după caz, nu este posibil (conflictul de interese) ori nu a fost posibil o perioadă de timp (în cazul înșelăciunii, între data intrării în vigoare a noului Cod penal și data adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 18/2016). Totodată, infracțiunea progresivă se comite adesea cu praeterintenție, pe când infracțiunile ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii sunt infracțiuni intenționate. Prin urmare, s-a concluzionat că în speță nu sunt incidente prevederile privind infracțiunea progresivă. Infracțiunea continuă se caracterizează prin prelungirea în chip natural a acțiunii sau inacțiunii ce constituie elementul material al laturii obiective, după consumare, până la intervenția unei forțe contrare. (Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2005, pagina 252.) În cazul infracțiunilor continue urmarea este concomitentă cu acțiunea. Or, în cazul infracțiunilor de conflict de interese, abuz în serviciu, înșelăciune, activitatea infracțională, acțiunea (verbum regens) ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii nu se desfășoară continuu, fără întrerupere, ci este o activitate instantanee. În cazul infracțiunilor arătate, rezultatul activității infracționale este cel care se prelungește în timp. Rezultatul (paguba, folosul) este ulterior acțiunii. Nu sunt aplicabile, așadar, nici dispozițiile privind curgerea termenului de prescripție în cazul infracțiunilor continue. Rezultă că, în ipoteza în care nu se acceptă teza infracțiunii comisive săvârșite prin omisiune (infracțiunea continuată), infracțiunile arătate mai sus sunt infracțiuni simple. Cu referire la inaplicabilitatea Deciziei de îndrumare nr. 1 din 20 iunie 1987 a Plenului Tribunalului Suprem, procurorul general a arătat că, în cuprinsul deciziei, la pct. 1 se menționează: „În cazurile când legea penală prevede că anumite efecte juridice se produc în raport cu data săvârșirii infracțiunii, prin această expresie se înțelege data actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii, iar nu data consumării acesteia prin producerea rezultatului.“ Această decizie nu este însă una de aplicabilitate generală, ci se referă la situația infracțiunilor progresive, care nu beneficiau de o reglementare expresă anterior intrării în vigoare a noului Cod penal. Astfel, în cuprinsul deciziei, Tribunalul Suprem se referă la lipsa prevederii în legea penală a ceea ce se înțelege prin „data săvârșirii infracțiunii“, art. 144 din vechiul Cod penal nefiind lămuritor. Decizia face referire la curgerea termenului de prescripție pentru infracțiunile continue și cele continuate, arătându-se că ele „se consideră săvârșite, în sensul art. 122 alin. (2) , la data epuizării laturii obiective a acestora, indiferent de data producerii rezultatului“, precizând că: „Aceeași soluție se impune și în cazul infracțiunilor ce se comit instantaneu, de regulă printr-un singur act de executare, cum sunt cele contra vieții, integrității corporale și sănătății, data săvârșirii acestora neputând fi decât aceea a executării acțiunii ce constituie latura lor obiectivă, iar termenul de prescripție urmând a se socoti de la această dată.“ Decizia analizează și celelalte instituții, arătându-se că legea penală mai favorabilă, prescripția răspunderii penale, amnistia și grațierea se raportează la data actului de executare, chiar dacă rezultatul s-a produs ulterior. În fiecare dintre aceste cazuri Tribunalul Suprem exemplifică aplicarea instituției respective și de fiecare dată exemplul se referă la infracțiunile contra persoanei (atunci când sunt infracțiuni progresive). De asemenea, în doctrină a arătat că soluția Tribunalului Suprem se referea doar la situația infracțiunilor progresive, aceasta fiind și concluzia care se desprinde din Expunerea de motive a noului Cod penal. Referindu-se la data săvârșirii infracțiunii de la care începe să curgă termenul de prescripție, procurorul general a arătat că prin data săvârșirii infracțiunii se înțelege data finalizării urmării imediate a infracțiunii, respectiv data producerii definitive a pagubei sau data realizării definitive a folosului patrimonial. Prin data săvârșirii infracțiunii nu se poate înțelege data acțiunii/inacțiunii. În susținerea acestui punct de vedere, procurorul general a făcut trimitere la dispozițiile art. 154 alin. (2) din Codul penal care se referă la data săvârșirii infracțiunii, precizând că este necesar să fie vorba de o infracțiune ca să curgă termenele de prescripție, așadar latura obiectivă să fie completă. Prin excepție, în cazul infracțiunilor continue termenul curge de la data încetării acțiunii sau inacțiunii, iar în cazul celor progresive de la data săvârșirii acțiunii sau inacțiunii. În susținerea acestui raționament s-a arătat că, dacă prin data săvârșirii infracțiunii s-ar fi înțeles data săvârșirii/încetării acțiunii sau inacțiunii, cele două ipoteze [art. 154 alin. (2) teza I din Codul penal, pe de o parte, și art. 154 alin. (2) teza a II-a și alin. (3) din Codul penal, pe de altă parte] nu ar fi avut nevoie de reglementare distinctă, întrucât ele s-ar fi referit la același lucru. Ar fi fost suficient un singur text care să facă referire la data acțiunii. Așadar, prin data săvârșirii infracțiunii nu se poate înțelege data acțiunii sau inacțiunii, ci data la care s-a realizat în mod complet latura obiectivă, respectiv s-a produs paguba sau folosul patrimonial. Totodată, procurorul general a susținut că prin data săvârșirii infracțiunii nu se poate înțelege doar data consumării (data realizării primului folos patrimonial sau data la care s-a produs prima pagubă dintre cele succesive), ci data producerii tuturor efectelor - data la care s-a finalizat urmarea imediată a infracțiunii. În argumentare s-a arătat că fiecare pagubă sau folos coroborat cu acțiunea inițială a făptuitorului face să fie întrunite elementele constitutive ale infracțiunii. Prin urmare, întrucât termenul de prescripție curge de la data săvârșirii infracțiunii, nu există vreun temei pentru ca elemente ale infracțiunii să nu fie incluse în conținutul acesteia. S-a concluzionat în sensul că data producerii ultimei componente a pagubei este data săvârșirii infracțiunii. Sub un alt aspect s-a precizat că, de cele mai multe ori, legea leagă momentul curgerii termenului de prescripție de momentul epuizării urmării infracțiunii, momentul producerii rezultatului final (infracțiunea continuată, infracțiunea continuă, infracțiunea de obicei), întrucât acțiunea și rezultatul sunt îndeobște concomitente. Singura excepție o constituie infracțiunile progresive, în cazul cărora făptuitorul, odată ce a săvârșit actul, nu ar mai putea împiedica producerea rezultatului. Or, în cazul infracțiunilor simple arătate, executarea succesivă a contractului și obținerea folosului patrimonial/producerea pagubei au fost prevăzute și urmărite de inculpați în momentul îndeplinirii actului nelegal sau în momentul inducerii în eroare. Prin urmare, pentru identitate de rațiune, s-a concluzionat că și în cazul infracțiunilor cu executare imediată, dar în cazul cărora paguba/folosul patrimonial se realizează într-un anumit interval de timp, momentul finalizării urmării imediate este momentul de început al curgerii termenului de prescripție. ...