Decizia CCR nr. 150/2025Punctul 17

17. De asemenea, Curtea a constatat că prezumția de nevinovăție, consacrată de paragraful 2 al art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de art. 23 alin. (11) din Constituție, cere ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de o infracțiune mai înainte ca vinovăția sa să fie stabilită de o instanță (a se vedea Hotărârea din 10 februarie 1995, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței, paragraful 36). Or, dimpotrivă, dispozițiile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală la care fac trimitere prevederile art. 242 alin. (3) din același cod reglementează în mod clar și previzibil numai cu privire la legitimitatea condiționării privării de libertate de existența unor probe din care să rezulte atât suspiciunea săvârșirii unei anumite infracțiuni, cât și necesitatea înlăturării unei stări de pericol pentru ordinea publică. Așa fiind, acest fapt nu echivalează cu afectarea principiului constituțional referitor la prezumția de nevinovăție, deoarece acele probe, așa cum rezultă din textul contestat, fundamentează o suspiciune, și nicidecum certitudinea cu privire la imputarea săvârșirii unei fapte penale, care nu poate fi stabilită decât prin hotărâre judecătorească definitivă de condamnare. De aceea, nu se poate susține că dispozițiile legale examinate ar fi contrare prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituție. Această concluzie este cu atât mai evidentă cu cât, pe baza dispozițiilor contestate, suspectul/inculpatul nu este considerat vinovat de săvârșirea infracțiunii, ci se constată numai că există probe cu privire la suspiciunea săvârșirii unei infracțiuni de o anumită gravitate, temei suficient pentru a se putea lua măsura arestării preventive ori pentru înlocuirea controlului judiciar cu arestarea preventivă ca mijloc pentru desfășurarea normală a procesului penal, astfel cum se prevede și în art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Pe de altă parte, garanțiile procesuale pe care legea le oferă suspectului/inculpatului și, în special, dreptul acestuia de a se plânge împotriva măsurii arestării preventive atestă conformitatea dispozițiilor legale criticate cu prevederile art. 23 din Constituție, care impun ca măsura arestării preventive să se ia numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege. Astfel, încheierea prin care se dispune măsura privativă de libertate este supusă căilor de atac, punerea în libertate a celui arestat fiind obligatorie dacă au încetat temeiurile care au determinat-o ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii. În plus, în faza de judecată, potrivit art. 208 alin. (4) din Codul de procedură penală, instanța este datoare să verifice periodic, și nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menținerea măsurii arestării preventive sau dacă au apărut temeiuri noi care să justifice menținerea sa, sens în care, când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive și nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii, se va dispune revocarea acesteia și punerea în libertate a celui afectat de măsură, dacă nu este arestat în altă cauză. Toate acestea nu reprezintă altceva decât o reflectare subsumată a unei garanții procesuale de o deosebită însemnătate, destinată prevenirii arestărilor abuzive, și anume aceea consacrată de art. 23 alin. (7) din Constituție, potrivit căruia încheierile instanței privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. Totodată, Curtea a reținut că normele constituționale prevăzute la art. 23 alin. (9) și (10) arată că punerea în libertate a celui arestat este obligatorie, dacă motivele măsurii arestării au dispărut, persoanei arestate rezervându-i-se, pe de altă parte, chiar dreptul de a cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune. Așa fiind, Curtea a constatat că acest ansamblu de garanții procesuale, expres reglementate în Constituție, este de natură să asigure protejarea oricărei persoane față de orice arestare efectuată cu încălcarea legii. ...