Decizia ÎCCJ nr. 5/2018 (HP)Punctul XIV

XIV. Înalta Curte de Casație și Justiție A. Cu privire la admisibilitatea sesizării: În conformitate cu dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală: „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. În cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. În esență: – un complet de judecată al Curții de Apel Bacău, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, a constatat că există o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective. Curtea de Apel Bacău este învestită cu soluționarea apelului declarat de inculpatul B.A.V. împotriva Sentinței penale de condamnare nr. 196 din 17.03.2017, pronunțată de Judecătoria Piatra-Neamț, prin care se solicită achitarea pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal (pe motiv că fapta nu corespunde tiparului de incriminare a acestei infracțiuni, nefiind îndeplinită condiția referitoare la rănirea unei persoane, deoarece partea vătămată nu a avut leziuni în urma impactului cu autoturismul), ceea ce implică tranșarea problemei de drept ce face obiectul întrebării prealabile; ... – până în prezent, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra chestiunii de drept, printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii. Admisibilitatea sesizării nu este influențată de Decizia nr. LXVI/2007 (66/2007), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, deoarece, astfel cum se va constata cu ocazia analizării pe fond a chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită, această decizie în interesul legii nu mai produce efecte față de modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările ulterioare. Pe cale de consecință, în cauză se solicită interpretarea unor dispoziții legale cu caracter de noutate; ... – chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. ... Abordând pe larg admisibilitatea sesizării, se constată că instanța de control judiciar (Curtea de Apel Bacău) a formulat următoarele întrebări: – dacă pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de părăsire a locului accidentului prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal cu trimitere la dispozițiile art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, este necesar ca victima accidentului să prezinte leziuni consemnate într-un act medical, cuantificabile (rănirea) într-un număr de zile de îngrijiri medicale sau nu, în orice situație, dacă este necesară existența unui certificat medico-legal; ... – ce se înțelege prin termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, din punct de vedere juridic, având în vedere că Dicționarul explicativ al limbii române definește rana ca fiind o „ruptură internă sau exterioară a țesutului unei ființe vii, sub acțiunea unui agent distrugător; leziune, plagă“. ... În ce privește prima întrebare se constată că problema ține de stabilirea situației de fapt și de analiza materialului probator, instanța de trimitere având dificultăți în evaluarea întrunirii condiției privind rănirea victimei. Astfel cum reiese din încheierea de sesizare, dificultățile decurg din analiza înțelesului dat de Dicționarul explicativ al limbii române, dar și din analiza termenilor utilizați în actele medicale depuse la dosar (considerați contradictorii de către instanța de apel). Contextul particular al speței, respectiv constatarea instanței de apel că în certificatul medico-legal se fac referiri la diverși termeni medicali, cu înțeles diferit, nu poate reprezenta, însă, un temei de sesizare a Înaltei Curți conform art. 475 din Codul de procedură penală, căci, potrivit jurisprudenței constante a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin hotărârea prealabilă nu se poate oferi o anume soluție în speța respectivă, aceasta fiind atribuția instanței de trimitere, învestită cu judecarea cauzei. Mai mult, referitor la prima întrebare, se constată că, deși se face vorbire despre tiparul de incriminare a infracțiunii de părăsire a locului accidentului prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal, în realitate, întrebarea vizează modalitatea de dovedire a unei împrejurări de fapt ce reprezintă un element de tipicitate al infracțiunii deduse judecății. Cu toate acestea, întrebarea nu are în vedere necesitatea dezlegării unei probleme de drept care să privească dispozițiile legale ce reglementează mijloacele de probă, ci se solicită stabilirea unui anumit mijloc de probă pentru dovedirea unei condiții de tipicitate a infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal. Or, în mod evident, rănirea victimei, ca orice alt element de fapt, poate fi dovedită prin oricare din mijloacele de probă prevăzute de art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală. În mod constant, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că prin hotărârile prealabile, pronunțate în temeiul art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, se dezleagă doar chestiuni de drept (in abstracto), și nu aspecte particulare ale speței, asupra cărora trebuie să se pronunțe instanța de trimitere. În cauza de față, problema de drept vizează, în realitate, nu modul de dovedire a consecințelor accidentului de circulație [care nu se poate realiza decât prin mijloacele de probă prevăzute de lege - art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală], ci înțelesul noțiunii de „rănire“, menționat într-o normă extrapenală, dar care, prin voința legiuitorului, dobândește caracter penal, deoarece reprezintă un element de tipicitate al infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal, cu relevanță pentru situația premisă a acestei infracțiuni. Altfel spus, problema de drept ridicată în speță constă în aceea de a explica ce se înțelege prin termenul de „rănire“ prevăzut de art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, așa cum este formulată, în esență, cea de-a doua întrebare din încheierea de sesizare. Partea a doua a respectivei întrebări, astfel cum a fost formulată de instanța de trimitere [ce se înțelege prin termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, din punct de vedere juridic, având în vedere că Dicționarul explicativ al limbii române definește rana ca fiind o „ruptură internă sau exterioară a țesutului unei ființe vii, sub acțiunea unui agent distrugător; leziune, plagă“], este considerată inutilă, fiind de la sine înțeles că prin sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se urmărește stabilirea sensului juridic al noțiunii de „rană“, iar referirea la definiția din Dicționarul explicativ al limbii române are doar rolul de a motiva sesizarea. Drept urmare, sesizarea este apreciată ca admisibilă doar în ce privește întrebarea (reformulată): Ce se înțelege prin termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) teza a II-a din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal privind infracțiunea de părăsire a locului accidentului? Din această perspectivă, problema de drept îndeplinește toate condițiile pentru a fi supusă evaluării Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală și, numai în aceste limite, Înalta Curte de Casație și Justiție este legal sesizată. Posibilitatea reformulării întrebărilor adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală Pe de o parte, prin jurisprudența în materie, s-a statuat: – având în vedere că limitele în care trebuie să se răspundă sunt stabilite de întrebarea instanței de trimitere - care însă nu se circumscrie unei veritabile probleme de drept -, neexistând posibilitatea legală ca obiectul sesizării să fie modificat de către Înalta Curte astfel încât să satisfacă exigențele art. 475 din Codul de procedură penală, se apreciază că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile procesual penale pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile (Decizia nr. 23 din 16 septembrie 2015, Dosar nr. 2.195/1/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 4 noiembrie 2015, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 2.604/189/2013); ... – modul de formulare a întrebării adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție este unul deficitar, neputându-se stabili cu certitudine care este obiectul sesizării. În încheierea prin care Curtea de Apel Constanța a învestit instanța supremă, problema de drept este formulată ambiguu, imprecis (...) Or, caracterul determinant al rezolvării chestiunii de drept pentru soluționarea fondului cauzei nu poate fi apreciat decât dacă obiectul sesizării este clar stabilit, iar această din urmă obligație revine exclusiv instanței de trimitere, iar nu instanței supreme (Decizia nr. 4 din 28 februarie 2017, Dosar nr. 4.020/1/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 12 aprilie 2017, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 685/36/2015). ... Pe de altă parte, prin Decizia nr. 27/2015 dată în Dosarul nr. 3.061/1/2015/HP/P (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 919 din 11 decembrie 2015), constatând că întrebarea a fost impropriu formulată, pornind de la premisa expusă de titularul sesizării și „pentru a permite interpretarea dreptului“, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la reformularea întrebării, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Galați în Dosarul nr. 524/44/2015 și s-a pronunțat pe fondul problemei de drept. Rezultă, astfel, că în acest caz, Înalta Curte de Casație și Justiție a înțeles să reformuleze întrebarea, pentru a da un înțeles clar solicitării instanței de trimitere. În speță, din perspectiva naturii și scopului procedurii prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală (mecanism de asigurare a unei practici judiciare unitare), este posibilă reformularea întrebării, dacă problema de drept supusă analizei este clară și dacă nu se schimbă sensul solicitării adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece, în acest mod, nu se aduce atingere limitelor sesizării, ci, din rațiuni de acuratețe juridică, se procedează la o modificare formală, strict în ce privește redactarea întrebării. Or, dacă se apreciază că se impune a se da un răspuns pe fondul solicitării formulate de Curtea de Apel Bacău prin cea dea doua întrebare (pentru prima întrebare, sesizarea este considerată inadmisibilă), răspunsul implică reformularea acestei întrebări, fără a afecta sensul problemei de drept supuse analizei Înaltei Curți de Casație și Justiție prin încheierea de sesizare. Admisibilitatea sesizării și necesitatea pronunțării unei hotărâri prealabile în condițiile în care dispozițiile legale supuse analizei Înaltei Curți de Casație și Justiție au făcut obiectul examinării Curții Constituționale. Efectele deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională în soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate Sub acest aspect, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost identificată Decizia nr. 4/2017 din 28 februarie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 12 aprilie 2017), prin care sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă și pe motiv că „pune în discuție interpretarea și aplicarea unei decizii a Curții Constituționale“. Astfel, în cuprinsul deciziei, s-au reținut următoarele: „Dincolo de caracterul imprecis al chestiunii de drept supusă analizei se poate constata că sesizarea instanței supreme prin mecanismul de unificare a jurisprudenței prevăzut de art. 475 din Codul de procedură penală pune în discuție, în esență, interpretarea și aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 397 din 15 iunie 2016. Prin decizia sus-menționată, Curtea Constituțională nu a declarat neconstituționale dispozițiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, cu modificările și completările ulterioare, ci doar a stabilit care este interpretarea conformă cu Constituția a acestui text de lege. În egală măsură, potrivit jurisprudenței sale, Curtea Constituțională a stabilit, cu referire la sintagma „dezlegarea dată problemelor de drept“ cuprinsă în art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, care își păstrează valabilitatea și în prezent și se aplică mutatis mutandis și în cazul mecanismului de unificare a jurisprudenței prevăzut de art. 475 din Codul de procedură penală în vigoare, că aceasta, -«(…) pe de o parte, nu poate privi decât interpretarea și aplicarea unitară a conținutului dispozițiilor legale, cu sensul de acte normative, iar nu și a deciziilor Curții Constituționale și a efectelor pe care acestea le produc, și, pe de altă parte, nu poate privi decât interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești, iar nu și de către Curtea Constituțională, care este o autoritate distinctă de sistemul judecătoresc» (Decizia Curții Constituționale nr. 206 din 29 aprilie 2013). Prin urmare, cum în speță se solicită instanței supreme să se pronunțe asupra interpretării și aplicării unei decizii a Curții Constituționale, iar nu a unei dispoziții legale, sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța este, și din această perspectivă, inadmisibilă.“ Situația este diferită de speța de față, deoarece sesizarea are ca obiect interpretarea unor dispoziții legale, respectiv, art. 338 alin. (1) din Codul penal cu trimitere la art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și nu interpretarea și aplicarea unei decizii a Curții Constituționale, pe când, în respectivul caz, întrebarea viza chiar „(...) interpretarea și aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 397 din 15 iunie 2016“. Altă diferență constă în aceea că problematica din respectivul caz viza soluția de admitere a excepției și de constatare a neconstituționalității unor dispoziții legale, pe când, în speța de față, este vorba despre trei decizii de respingere a excepției de neconstituționalitate. Astfel, dispozițiile art. 338 alin. (1) din Codul penal, incidente în sesizarea de față, au făcut obiectul controlului de constituționalitate, fiind pronunțate deciziile nr. 154 din 24 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016), nr. 140 din 14 martie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 13 iulie 2017) și nr. 340 din 11 mai 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 29 august 2017), prin care excepțiile de neconstituționalitate au fost respinse ca neîntemeiate (în acest sens, pct. VII). Prin aceste decizii, Curtea Constituțională a formulat un punct de vedere chiar cu privire la înțelesul sintagmei „rănire“, problemă de drept ce face obiectul sesizării de față a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, Curtea Constituțională a reținut: „Din coroborarea dispozițiilor alineatului (1) cu cele ale alineatului (3) lit. a) din art. 338 al Codului penal, rezultă că legiuitorul a înțeles să incrimineze fapta de părăsire a locului accidentului în orice situație în care respectivul eveniment rutier a avut ca urmare decesul sau rănirea uneia sau a mai multor persoane, prin «rănire» înțelegându-se orice atingere adusă integrității corporale sau sănătății unei persoane, indiferent de gravitate. Curtea reține că integritatea corporală și sănătatea unei persoane implicate într-un accident de circulație pot fi afectate chiar dacă nu apar imediat modificări perceptibile cu ajutorul simțurilor, ci este necesară, în acest sens, examinarea medicală a victimei accidentului.“ (paragraful 17 din Decizia nr. 154 din 24 martie 2016, acest punct de vedere fiind menținut și preluat apoi în deciziile nr. 140 din 14 martie 2017 și nr. 340 din 11 mai 2017). Drept urmare, se pune problema dacă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție este admisibilă, în condițiile în care noțiunea de „rănire“ a fost analizată și lămurită de instanța de control constituțional. De altfel, una din opiniile exprimate de instanțe și redate la pct. III de mai sus a fost în sensul că, raportat la conținutul celor trei decizii ale Curții Constituționale, prin care se explicitează noțiunea de „rănire“, redefinirea acestui termen și de către instanța supremă este redundantă. Aprecierea admisibilității sesizării de față este strâns legată de problema efectelor deciziilor Curții Constituționale, căci, dacă se acceptă că toate aceste decizii sunt obligatorii, inclusiv cele de respingere a excepției de neconstituționalitate, problema de drept este rezolvată, iar instanțele trebuie să aplice decizia Curții Constituționale, nemaifiind necesară explicitarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a noțiunii de „rănire“. Astfel, conform punctului de vedere al Direcției legislație, studii, documentare și informare juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție (pct. X de mai sus), semnificația termenului „rănire“ poate fi dedusă de judecătorul cauzei din considerentele deciziilor Curții Constituționale nr. 154 din 24 martie 2016, nr. 140 din 14 martie 2017 și nr. 340 din 11 mai 2017. De asemenea, conform punctului de vedere exprimat în fața instanței de trimitere de către parchet, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție este inadmisibilă, întrucât noțiunea de „rană“ a fost lămurită de instanța de control constituțional. În acest context, din perspectiva previzibilității și accesibilității legii penale, se apreciază că este considerată pertinentă opinia instanței de trimitere în sensul că, în acest mod, inculpatului i se impune obligația de a cunoaște, pe lângă norma de incriminare, și deciziile Curții Constituționale, inclusiv cele de respingere a excepțiilor de neconstituționalitate. Mai mult, este importantă posibilitatea de înțelegere a legii de către toți destinatarii acesteia, așa încât este nerelevantă posibilitatea instanței de a înțelege semnificația termenului „rănire“ ori faptul că semnificația acestei noțiuni poate fi dedusă de judecătorul cauzei din conținutul deciziilor Curții Constituționale. Referitor la efectele deciziilor Curții Constituționale se constată că potrivit art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală: „[...] De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor“. În același sens sunt și dispozițiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, căruia „Deciziile, hotărârile și avizele Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.“ Totuși, în ce privește soluționarea excepției de neconstituționalitate ridicată în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale: „Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.“ În același sens este și Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, privind obligativitatea deciziilor pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, care la pct. 3 stabilește următoarele: „Dacă prin decizie se constată neconstituționalitatea, ea produce efecte erga omnes, adică are un efect obligatoriu general, care vizează toate autoritățile publice, cetățenii și persoanele juridice de drept privat. Datorită acestui fapt, o parte deloc neglijabilă a doctrinei constituționale asimilează aceste decizii cu actele având forța legii.“. Se observă, așadar, că efectul obligatoriu general nu este atribuit și deciziilor de respingere a excepției de neconstituționalitate. Această concluzie a fost întărită prin Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000), prin care Curtea Constituțională a statuat că deciziile de constatare a neconstituționalității „pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes. (...) În ceea ce privește conturarea sferei obligativității erga omnes a deciziilor pronunțate în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, mai trebuie adăugat că, astfel cum rezultă indirect din cuprinsul art. 23 alin. (3) și (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată [art. 29 corespunzător formei actuale a legii, s.n.], nu produc efecte erga omnes, ci doar inter partes (efecte relative) acele decizii ale Curții Constituționale prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate.“ În jurisprudența sa ulterioară revizuirii Constituției, făcând referire la cele statuate prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, Curtea Constituțională a reafirmat, cu valoare de principiu, că forța obligatorie ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. Curtea a reținut că atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept (cu titlu de exemplu: Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009; Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010; Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010; Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 14 iunie 2010; Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011; Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012; Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014). Curtea Constituțională a statuat în mod expres și obligativitatea deciziilor interpretative: „indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituțională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se astfel prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, atât instanțele judecătorești, cât și organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curții și să o aplice ca atare“ (Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011; în același sens, paragraful 55 din Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014). În completarea acestor argumente și accentuând obligativitatea deciziilor interpretative, Curtea Constituțională a stabilit că în situația în care excepția de neconstituționalitate a fost admisă, „a contesta din nou constituționalitatea interpretărilor care au fost deja excluse din cadrul constituțional echivalează cu încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituție, coroborat cu art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992“ (Decizia nr. 898 din 30 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 6 octombrie 2011). Se observă, însă, că prin toate aceste decizii, s-a constatat neconstituționalitatea integrală sau parțială a unor dispoziții legale (decizii simple) sau, după caz, prevederilor legale supuse controlului li s-a dat o anumită interpretare în acord cu Constituția (decizii interpretative sau intermediare), fiind vorba despre decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate. Chiar și după revizuirea Constituției, în doctrină s-a conturat o opinie majoritară în sensul că efectul general obligatoriu al deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională, prevăzut de art. 147 alin. (4) din Constituția României și de art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, trebuie nuanțat, iar în ceea ce privește soluționarea excepției de neconstituționalitate se aplică doar deciziilor de admitere, nu și în cazul deciziilor de respingere a excepției (în acest sens: T. Drăganu, Efectele juridice ale deciziilor Curții Constituționale în lumina prevederilor Constituției revizuite, Revista de drept public nr. 1/2004, pag. 76 și următoarele; I. Vida, Obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești - factor de stabilitate a Constituției și a practicii judiciare, Pandectele Române nr. 3/2004, pag. 198; Bianca Selejan-Guțan, Excepția de neconstituționalitate, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2010, pag. 238, 249, 256; în sens contrar: I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale - în dreptul român și în dreptul comparat, Ed. C.H. Beck, București, 2006, pag. 894, 896). Pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor legale, jurisprudenței instanței de contencios constituțional și doctrinei, în cazul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate, deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii in integrum, respectiv atât dispozitivul, cât și motivarea, dar aceste efecte se produc numai în cazul deciziilor de admitere (fie de constatare a neconstituționalității, fie de stabilire, pe cale de interpretare, a înțelesului constituțional al unei dispoziții legale) și în limitele atribuțiilor specifice Curții Constituționale, deci numai în ce privește cele statuate referitor la neconstituționalitatea unui anumit text de lege. Chiar și în situația în care s-ar accepta caracterul obligatoriu in integrum și pentru deciziile de respingere a excepției de neconstituționalitate, acest efect s-ar produce tot numai în limitele controlului de constituționalitate. În acest sens trebuie menționată Decizia nr. 17/2017 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 13 aprilie 2017), în cuprinsul căreia se arată că reperele unui comportament constituțional evidențiat în mai multe decizii de respingere a excepției de neconstituționalitate a unui anumit text de lege ar genera obligația pozitivă a legiuitorului de a asigura un cadru legislativ corespunzător, dar și obligația instanțelor judecătorești nu numai de a și le însuși, ci și de a le aplica în cauzele deduse judecății (paragrafele 24, 25, 26). Nu toate constatările sau aprecierile Curții Constituționale sunt opozabile instanțelor de judecată, deoarece, în conformitate cu art. 146 din Constituția României, Curtea Constituțională nu are în atribuții aplicarea dispozițiilor legale la cazuri concrete, respectiv interpretarea și aplicarea legii sau unificarea jurisprudenței, acestea fiind atributul exclusiv al Înaltei Curți de Casație și Justiție și al instanțelor de judecată, conform art. 126 alin. (1) și (3) din Constituția României. Un asemenea punct de vedere a fost exprimat de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 29 din 12 decembrie 2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 27 decembrie 2011), decizie pronunțată în contextul special al problemelor legate de aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, dispoziții referitoare la eliminarea cvasimajorității pensiilor de serviciu, asupra cărora Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul conformității acestora cu Legea fundamentală și cu Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Chiar dacă prin această hotărâre s-a afirmat caracterul general obligatoriu al tuturor deciziilor Curții Constituționale, inclusiv a celor de respingere (contrar Deciziei nr. I/1995 a Plenului Curții Constituționale, la care se face trimitere și care a stabilit efecte erga omnes doar în cazul deciziilor de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate), în realitate, Înalta Curte nuanțează și explică efectele acestor decizii, pe care le circumstanțiază, după cum urmează: În raport cu dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și față de jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 1 din 4 ianuarie 1995 a Plenului Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 11 aprilie 1995), Înalta Curte are în vedere faptul că atât dispozitivul, cât și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept, deopotrivă, în cazul deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea unor norme, dar și în ipoteza celor prin care se resping obiecții sau excepții de neconstituționalitate. (...) Înalta Curte, raportat la limitele sesizării Curții Constituționale, consideră că instanța constituțională statuează asupra aptitudinii normei juridice de a respecta in abstracto dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, fără a putea stabili efectele acelei norme pentru fiecare individ sau subiect de drept în parte, atât timp cât acesta este atributul exclusiv al instanțelor judecătorești ce soluționează litigii între destinatari precis determinați ai normei respective, instanțele fiind singurele în măsură să cuantifice in concreto efectele aplicării normei la situația de fapt a speței. În consecință, față de cele anterior arătate, Înalta Curte reține că deciziile și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt obligatorii în ceea ce privește constatările conformității sau neconformității atât cu Constituția, cât și cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Însă, dacă instanța de contencios constituțional a constatat convenționalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una in abstracto (dat fiind caracterul de control obiectiv al legii exercitat de Curtea Constituțională), iar aceasta nu împiedică instanțele de drept comun să evalueze în concret, în fiecare cauză în parte, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe, dacă aplicarea aceleiași norme nu antrenează pentru reclamant consecințe incompatibile cu Convenția, protocoalele ei adiționale sau jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului Altfel spus, deciziile Curții Constituționale prin care a fost respinsă o excepție de neconstituționalitate nu sunt obligatorii în ce privește modul de interpretare și de aplicare a legii, forța lor obligatorie fiind limitată la atribuțiile recunoscute Curții Constituționale prin Legea fundamentală, respectiv controlul conformității normei cu prevederile Constituției. Cu privire la obligativitatea interpretărilor date de Curtea Constituțională prin deciziile de respingere, deosebit de relevantă este jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, respectiv Decizia nr. 34/2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 11 octombrie 2017), prin care, referitor la admisibilitatea sesizării, prin raportare la existența unei decizii a Curții Constituționale prin care a fost respinsă o excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor legale ce făceau obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-au reținut următoarele (paragrafele 82-86): 82. Sub aspectul obligativității Deciziei Curții Constituționale nr. 605/2016 asupra hotărârii prealabile ce urmează a se pronunța în prezenta cauză, în ceea ce privește modul de interpretare a dispozițiilor art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă, se reține că interpretarea și aplicarea legii constituie atributul exclusiv al instanțelor de judecată, iar unificarea jurisprudenței este atributul exclusiv al Înaltei Curți de Casație și Justiție, așa cum reiese din prevederile art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție potrivit cărora «Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege», iar «Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale». ... 83. Verificarea pe care Curtea Constituțională a făcut-o în Decizia nr. 605/2016 asupra conformității art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă cu unele prevederi ale Constituției nu privește propriu-zis modul de interpretare și de aplicare a legii, ci numai înțelesul său contrar Constituției, întrucât art. 146 lit. d) din Constituție stabilește în competența Curții Constituționale numai atribuția de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate, privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești. Altfel spus, Curtea Constituțională are competența exclusivă să verifice dacă excepțiile de neconstituționalitate privitoare la legi și ordonanțe, ridicate în fața instanțelor judecătorești, sunt întemeiate sau nu. ... 84. În schimb, în cadrul mecanismului de unificare a jurisprudenței instanțelor judecătorești de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin pronunțarea unei hotărâri prealabile sau a unui recurs în interesul legii, sunt analizate toate interpretările pe care instanțele de judecată le dau unei norme de drept în procesul de aplicare a legii, aspecte care excedează excepția de neconstituționalitate. ... 85. Potrivit art. 517 alin. (4) ,art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă și art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, deciziile Curții Constituționale și cele ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia unificării jurisprudenței pe calea pronunțării unei hotărâri prealabile sau a unui recurs în interesul legii sunt acte jurisdicționale cu forță obligatorie, atât în ceea ce privește considerentele, cât și dispozitivul, însă această caracteristică se circumscrie doar considerentelor decisive, care fundamentează și explică soluția adoptată în limitele atribuțiilor recunoscute prin legea fundamentală Înaltei Curți de Casație și Justiție și Curții Constituționale. ... 86. Respingerea sesizării adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru unificarea jurisprudenței, în considerarea caracterului obligatoriu al Deciziei Curții Constituționale nr. 605/2016, ar însemna să se statueze că nicio altă interpretare de legalitate a art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cu excepția celei menționate în considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 605/2016, nu ar mai fi posibilă, cu toate că în această decizie s-a decis respingerea excepției de neconstituționalitate. O atare interpretare ar nesocoti dispozițiile art. 29 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, potrivit cărora numai prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale nu mai pot face obiect al excepției de neconstituționalitate, ceea ce înseamnă că, în cazul respingerii unei excepții de neconstituționalitate, pot fi invocate alte excepții de neconstituționalitate ale aceluiași text legal, în care pot fi aduse în discuție noi interpretări date textului legal, contrare prevederilor constituționale ... Acest punct de vedere a fost menținut prin Decizia nr. 77/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 10 ianuarie 2018 (paragrafele 53, 54, 57, 58, 59, 60, 63). Toate aceste constatări sunt pe deplin aplicabile și în domeniul penal, iar dispozițiile art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală și art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală reglementează efectul obligatoriu al deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia unificării jurisprudenței pe calea pronunțării unui recurs în interesul legii sau a unei hotărâri prealabile în materie penală. Nu în ultimul rând, se constată că prevederile art. 475 din Codul de procedură penală nu indică printre condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept inexistența unei decizii a Curții Constituționale cu privire la dispozițiile a căror interpretare se solicită (așa cum se întâmplă în cazul hotărârilor prealabile și a recursului în interesul legii). Ținând cont de atribuțiile Curții Constituționale (conform art. 146 din Constituția României și art. 11 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată) și atribuțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție [conform art. 126 alin. (1) și (3) din Constituția României], dar și de menirea procedurii prealabile, ca mecanism de unificare a practicii judiciare, în mod evident, excepția de neconstituționalitate prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, și sesizarea în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală sunt mijloace procedurale cu natură și finalitate diferite. Pe cale de consecință, nu se poate considera că, pronunțându-se asupra constituționalității unor dispoziții legale, Curtea Constituțională dezleagă probleme de drept de competența instanțelor de judecată sau a Înaltei Curți de Casație și Justiție sau, așa cum s-a susținut în punctul de vedere depus de parchet la instanța de sesizare, că prin pronunțarea deciziilor nr. 154 din 24 martie 2016, nr. 140 din 14 martie 2017 și nr. 340 din 11 mai 2017, „înțelesul juridic al noțiunii de rănire din cuprinsul art. 75 lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu semnificație determinantă în existența infracțiunii de părăsirea locului accidentului prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal, a căpătat unul constituțional, potrivit deciziilor menționate“. În concluzie, decizia prin care se respinge o excepție de neconstituționalitate nu produce efecte erga omnes, concluzie ce rezultă și din dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, potrivit cărora numai prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale nu mai pot face obiectul excepției de neconstituționalitate. Pe cale de consecință, în cazul soluțiilor de respingere, pot fi invocate alte excepții de neconstituționalitate ale aceluiași text de lege, ceea ce dă posibilitatea instanței de contencios constituțional să își schimbe jurisprudența și să le admită, ca urmare a unei noi interpretări a textului legal, numai în această din urmă situație, deciziile Curții Constituționale dobândind efectul obligatoriu general. Or, prin cele trei decizii relevante pentru sesizarea de față, în limitele atribuțiilor sale, Curtea Constituțională a verificat constituționalitatea normei de incriminare [art. 338 alin. (1) din Codul penal] din perspectiva previzibilității și a respins excepțiile de neconstituționalitate constatând că norma este constituțională (în acest sens, pct. VII de mai sus). Din aceste motive, interpretarea dată noțiunii de „rănire“ prin cele trei decizii ale Curții Constituționale nu este obligatorie pentru instanțe, în general, și nici pentru Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul prezentei proceduri prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, așa încât se impune pronunțarea pe fondul chestiunii prealabile, și nu respingerea ca inadmisibilă a sesizării prin raportare la deciziile pronunțate de Curtea Constituțională. În egală măsură, admisibilitatea sesizării nu este afectată de existența la acest moment, pe rolul Curții Constituționale, a Dosarului nr. 2.607/2017, ce are ca obiect excepția de neconstituționalitate a acelorași dispoziții deduse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv art. 338 alin. (1) din Codul penal cu trimitere la art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, excepție invocată în Dosarul nr. 1.927/266/2016 al Curții de Apel Oradea. Sesizarea ar fi devenit inadmisibilă doar în situația în care, înainte ca Înalta Curte de Casație și Justiție să o soluționeze, Curtea Constituțională ar fi admis excepția și ar fi constatat neconstituționalitatea respectivelor prevederi legale, căci, în atare situație, dispozițiile supuse dezlegării nu ar mai fi existat în fondul legislativ în forma de la data sesizării. ... B. Referitor la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită: În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal privind infracțiunea de părăsire a locului accidentului, termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul de „leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, a căror gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale (cel puțin o zi) ori printr-una din urmările prevăzute de art. 194 alin. (1) lit. a) , c) ,d) și e) din Codul penal.“ Infracțiunea de părăsire a locului accidentului este prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal și se regăsește în titlul VII - Infracțiuni contra siguranței publice, capitolul II - Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice. Astfel, conform art. 338 alin. (1) din Codul penal: Părăsirea locului accidentului, fără încuviințarea poliției sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulație, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Sintagma „accident de circulație“ este definită de dispozițiile art. 75 lit. a) -c) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ca fiind „evenimentul care întrunește cumulativ următoarele condiții: a) s-a produs pe un drum deschis circulației publice ori și-a avut originea într-un asemenea loc; ... b) a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puțin unui vehicul sau alte pagube materiale; ... c) în eveniment a fost implicat cel puțin un vehicul în mișcare“. ... Potrivit cauzei justificative speciale prevăzute de art. 338 alin. (3) lit. a) din Codul penal: „Nu constituie infracțiune părăsirea locului accidentului când: a) în urma accidentului s-au produs doar pagube materiale“. Per a contrario, fapta constituie infracțiune numai în ipoteza în care accidentul produce consecințe vătămătoare asupra unei persoane. Dispozițiile art. 338 alin. (3) lit. b) -d) din Codul penal prevăd și alte împrejurări în care fapta nu constituie infracțiune (cauze de tipicitate negativă sau de excludere a infracțiunii): – conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuși persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistență medicală necesară și la care a declarat datele personale de identitate și numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului; ... – conducătorul autovehiculului cu regim de circulație prioritară anunță de îndată poliția, iar după terminarea misiunii se prezintă la sediul unității de poliție pe a cărei rază de competență s-a produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de constatare; ... – victima părăsește locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunță imediat evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliție. ... Obiectul juridic principal al infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal este reprezentat de relațiile sociale privind siguranța circulației pe drumurile publice, care presupun prezența la fața locului a celui implicat în accidentul rutier. În subsidiar sunt protejate și relațiile sociale privind înfăptuirea justiției, întrucât părăsirea locului accidentului poate impieta asupra stabilirii modului în care s-a produs accidentul, dar și asupra tragerii la răspundere a persoanelor vinovate. Infracțiunea are o situație premisă ce constă în producerea unui accident de circulație. Elementul material al laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal constă în acțiunea de părăsire a locului accidentului, care se poate realiza în două modalități, respectiv printr-un act de comisiune, ce presupune plecarea efectivă de la locul accidentului și prin acte de omisiune - neîntoarcere la locul accidentului a persoanei care l-a părăsit legal, în baza dispozițiilor art. 338 alin. (3) lit. b) și c) din Codul penal ori neoprirea la locul accidentului. Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale privitoare la siguranța circulației pe drumurile publice, dar și pentru relațiile sociale privind înfăptuirea justiției. Legătura de cauzalitate între acțiunea incriminată de lege și urmarea imediată nu mai trebuie dovedită, întrucât rezultă din materialitatea faptei. În ce privește latura subiectivă se constată că fapta poate fi comisă cu intenție, directă sau indirectă. Desigur, pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, autorul trebuie să aibă și reprezentarea „rănirii“ uneia sau a mai multor persoane (deși această urmare a accidentului se produce din culpă), căci, independent de comiterea infracțiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 din Codul penal, „rănirea“ constituie o condiție de tipicitate a infracțiunii de părăsirea locului accidentului prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal. Este important să nu se facă o confuzie între: pe de o parte, elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal, care constă în părăsirea fără încuviințare a locului accidentului și care se comite cu intenție directă sau indirectă, iar, pe de altă parte, producerea accidentului de circulație, care constituie situația premisă a infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal și care, întotdeauna, are loc din culpă. De asemenea, urmarea imediată a infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal, care constă întro stare de pericol, nu trebuie confundată cu urmările produse prin accidentul de circulație (deces, rănirea uneia sau a mai multor persoane). Dispozițiile art. 338 alin. (1) din Codul penal nu prevăd cu exactitate condițiile în care producerea unui accident de circulație generează obligația de a nu părăsi locul accidentului, așa încât definirea acestei infracțiuni se face prin trimitere la legislația extrapenală, respectiv Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care constituie reglementarea-cadru în materia circulației pe drumurile publice. Drept urmare, elementele de tipicitate ale infracțiunii de părăsirea locului accidentului sunt stabilite prin interpretarea sistematică a prevederilor relevante din cele două acte normative. Astfel, dispozițiile art. 338 alin. (1) din Codul penal se completează cu art. 75 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare -, în ce privește definiția „accidentului de circulație“. Luând în considerare cauza justificativă specială prevăzută de art. 338 alin. (3) lit. a) din Codul penal, rezultă că situația premisă a infracțiunii are în vedere, în mod necesar, consecințe vătămătoare constând în decesul sau rănirea uneia sau a mai multor persoane. Așa fiind, infracțiunea de părăsire a locului accidentului, în accepțiunea art. 338 alin. (1) din Codul penal cu referire la art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu poate fi considerată săvârșită cu întrunirea tuturor elementelor de tipicitate decât atunci când este realizată și cerința obiectivă a rănirii, ce caracterizează, alături de alte elemente, situația premisă a acestei infracțiuni. Noțiunea de „rănire“ nu are o definiție juridică. Nu este explicată în Codul penal în titlul X - Înțelesul unor termeni sau expresii în legea penală și nici în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului, nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Pe de altă parte, această noțiune nu a dobândit un înțeles juridic, consacrat în doctrină sau prin jurisprudență (problema are caracter de noutate, fiind determinată de modificarea tiparului de incriminare a infracțiunii de părăsirea locului accidentului, prin reglementarea acesteia în art. 338 din Codul penal). Prin această modificare a infracțiunii de părăsire a locului accidentului, odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod penal, legiuitorul a ales să nu utilizeze noțiuni consacrate, prin referire la urmările specifice infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății [art. 193 alin. (1) din Codul penal - lovirea sau alte violențe; art. 196 din Codul penal - vătămarea corporală din culpă, care face trimitere la urmările prevăzute de art. 193 alin. (2) din Codul penal - lovirea sau alte violențe și la art. 194 din Codul penal - vătămarea corporală]. Anterior, conform art. 89 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, condițiile accidentului de circulație erau prevăzute chiar în conținutul normei de incriminare: „accident de circulație în urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei infracțiuni“. Se constată, așadar, că, în vechea reglementare, legiuitorul a utilizat sintagma vătămarea integrității corporale ori a sănătății unei persoane care, prin Decizia în interesul legii nr. LXVI/2007 (66/2007) - publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, a fost interpretată în sensul că se referă doar la vătămările ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum și la celelalte urmări prevăzute în art. 182 alin. 2 din Codul penal din 1968, care reglementa infracțiunea de vătămare corporală gravă. Prin introducerea art. 338 alin. (1) din Codul penal, tiparul de incriminare a infracțiunii de părăsire a locului accidentului a fost modificat prin eliminarea necesității ca în urma accidentului să fi rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau a mai multor persoane ori ca acesta să se fi produs ca urmare a unei infracțiuni. Elementele de caracterizare a accidentului de circulație nu au mai fost prevăzute în Codul penal, urmând să se aplice dispozițiile art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Dată fiind această modificare legislativă, dar și modificarea conținutului constitutiv al infracțiunilor de vătămare corporală și vătămare corporală din culpă, la care decizia pronunțată în interesul legii făcea trimitere, luând în considerare dispozițiile art. 474^1 din Codul de procedură penală, se constată că Decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. LXVI/2007 (66/2007) nu mai produce efecte. Drept urmare, dezlegarea dată prin această decizie nu mai este aplicabilă în interpretarea normei de incriminare cuprinsă în art. 338 alin. (1) din Codul penal. Faptul că, potrivit legii noi, legiuitorul a ales să nu mai condiționeze existența infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal de vătămare a integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane nu constituie un argument concludent în sensul că a dorit să extindă incidența infracțiunii la orice accident de circulație, indiferent de gravitatea și urmările acestuia. Intenția legiuitorului nu poate fi interpretată în sensul unei extinderi nelimitate, indiferent de caracterizarea accidentului de circulație, căci noile condiții nu au mai fost prevăzute în Codul penal, dar se regăsesc în dispozițiile art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare. În realitate, legiuitorul a ales să impună limitele prevăzute de această normă specială, care reglementează condițiile pe care trebuie să le îndeplinească accidentul de circulație, printre care se regăsește și cea privind decesul sau rănirea uneia sau a mai multor persoane. În altă ordine de idei, s-ar putea considera că definirea noțiunii de „rănire“ se poate realiza prin interpretarea teleologică, respectiv prin raportare la valorile sociale protejate și scopul incriminării. În acest sens sunt considerate relevante opiniile exprimate în doctrină referitor la infracțiunea prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal, potrivit cărora: – „valoarea socială protejată se deduce din rațiunea incriminării. În principal se urmărește reprimarea unui comportament susceptibil să afecteze înfăptuirea justiției, prin îngreunarea aflării adevărului. În subsidiar, textul are ca obiectiv diminuarea consecințelor accidentului de circulație prin implicarea activă a participantului la respectivul accident de circulație“ (S. Bogdan, D. A. Șerban, G. Zlati, Noul Cod penal, Partea specială. Analize, explicații, comentarii. Perspectiva clujeană, Ed. Universul juridic, București, 2014, pag. 612); ... – „cuprinderea unor asemenea fapte în sfera ilicitului penal a fost necesară, altfel siguranța circulației pe drumurile publice ar fi fost periclitată în mod indirect prin posibilitatea participanților la un accident rutier de a (...) pleca de la locul faptei, îngreunând astfel sau făcând imposibilă tragerea la răspundere (penală sau civilă) a persoanelor vinovate“ (C. Rotaru în Curs universitar, Drept penal. Partea specială II, Curs tematic, Ed. C.H. Beck, București, 2016, pag. 433). ... Pornind de la obiectul juridic al infracțiunii de părăsire a locului accidentului și de la rațiunea incriminării - inclusiv prezervarea mijloacelor de probă care să permită tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de producerea accidentului, s-ar putea considera că prin introducerea art. 338 alin. (1) din Codul penal, legiuitorul a înțeles să aibă în vedere orice urmări, inclusiv cele de o gravitate redusă, neevaluate printr-un număr de zile de îngrijiri medicale (o opinie în acest sens a fost, de altfel, formulată în doctrină: C. Rotaru în Curs universitar, Drept penal. Partea specială II, Curs tematic, Ed. C.H. Beck, București, 2016, pag. 436). Totuși, nu trebuie să se piardă din vedere că prioritară este regula interpretării gramaticale sau literale (ce implică analiza textului de lege), că dispozițiile de drept penal sunt de strictă interpretare și, nu în ultimul rând, că trebuie să se țină cont de necesitatea interpretării acestor dispoziții în acord cu respectarea principiului previzibilității normei de incriminare, cu atât mai mult cu cât, prin cele trei decizii mai sus-menționate, Curtea Constituțională a stabilit că norma de incriminare cuprinsă în dispozițiile art. 338 alin. (1) din Codul penal este constituțională, respectând condițiile de previzibilitate. Aplicând principiul interpretării după scopul normei (interpretare teleologică), s-ar putea considera că norma de incriminare vizează orice situație care ar putea genera o vătămare fizică a unei persoane. Acesta poate constitui un argument de lege ferenda, însă, o atare concluzie este îndepărtată de conținutul textului de lege în vigoare și, implicit, de voința legiuitorului, care nu caracterizează accidentul de circulație de o manieră generală, prin referire la simpla implicare a unor persoane în evenimentul rutier, ci indică o urmare concretă - rănirea, ce reprezintă producerea unui rezultat vătămător pentru integritatea corporală a uneia sau a mai multor persoane. În acest context este considerat relevant și punctul de vedere al specialiștilor Facultății de Drept din cadrul Universității „Nicolae Titulescu“ din București, potrivit căruia: „condițiile principiului legalității incriminării vizează, inter alia, necesitatea ca interpretarea legii penale să fie concordantă cu voința legiuitorului, adică să nu fie interpretată nici extensiv, nici restrictiv (lex stricta). Din esența principiului legalității rezultă că legea penală se interpretează restrictiv“. Or, interpretarea teleologică conduce la o concluzie contrazisă chiar de către textul analizat, așa încât nu poate fi primită. Mergând pe această linie de gândire s-ar ajunge la concluzia că, exceptând situațiile prevăzute de art. 338 alin. (3) din Codul penal, obligația conducătorului vehiculului de a nu părăsi locul unde s-a produs evenimentul rutier ar fi nelimitată, căci, pentru a evita tragerea la răspundere penală, indiferent de urmările aparente ale accidentului, conducătorul vehiculului ar trebui să nu părăsească locul unde s-a produs evenimentul rutier, pentru ca, mai apoi, să se stabilească dacă a avut loc sau nu un accident de circulație în sensul art. 338 alin. (1) din Codul penal cu referire la art. 75 lit. b) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Prioritar, înainte de aplicarea oricărei alte metode de interpretare a dispoziției legale, se impune interpretarea literală, pornind de la sensul cuvintelor folosite. În conformitate cu art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „dacă o noțiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea înțelesuri diferite, semnificația acestuia în context se stabilește prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispozițiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, și devine obligatoriu pentru actele normative din aceeași materie.“ Cum nu este vorba despre utilizarea unei terminologii juridice, înțelesul noțiunii de rănire nefiind explicat prin norme de drept substanțial penal și nici consacrat în doctrină sau prin jurisprudență, definirea acestui termen utilizat într-o prevedere legală de incriminare nu poate fi alta decât cea din limbajul obișnuit, pornind de la înțelesul curent al noțiunii. Această concluzie este susținută și de prevederile art. 36 alin. (3) și (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora termenii de specialitate pot fi utilizați numai dacă sunt consacrați în domeniul de activitate la care se referă reglementarea; redactarea textelor se face prin folosirea cuvintelor în înțelesul lor curent din limba română modernă, cu evitarea regionalismelor; redactarea este subordonată dezideratului înțelegerii cu ușurință a textului de către destinatarii acestuia. Drept urmare, împrejurarea că în cazul infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal, pentru a indica urmările accidentului de circulație, legiuitorul nu a folosit niciunul din termenii care se regăsesc în conținutul infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății (lovire, suferințe fizice, leziuni traumatice, vătămare corporală, vătămarea integrității corporale), nu este un argument pentru a considera că sensul noțiunii de rănire este unul extrem de larg, care include orice suferință fizică ce a fost cauzată unei persoane, indiferent de tipul, intensitatea sau gravitatea acesteia. Dimpotrivă, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, rana este vătămare de o anumită intensitate, respectiv o „ruptură internă sau exterioară a țesutului unei ființe vii, sub acțiunea unui agent distrugător; leziune, plagă“. În plus, faptul că legiuitorul nu a folosit noțiuni cu înțeles mai larg, de tipul „lovire“ - consacrat în art. 193 alin. (1) din Codul penal, ce constituie urmarea cea mai ușoară (minimală) a unei agresiuni corporale, conduce la concluzia că urmarea la care art. 338 alin. (1) din Codul penal face trimitere la art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, presupune o anumită specificitate și gravitate. Diferențele de înțeles între noțiuni, astfel cum sunt definite în Dicționarul explicativ al limbii române, evidențiază faptul că rănirea constituie o vătămare fizică de o anumită consistență, diferită de simpla lovire sau de rezultatul acțiunii de lovire, ceea ce conduce la concluzia că, pentru a caracteriza accidentul de circulație, legiuitorul nu a avut în vedere suferințele fizice minore. Aceste diferențe sunt evidențiate de definițiile date în Dicționarul explicativ al limbii române, după cum urmează: LOVÍRE, loviri, s. f. Acțiunea de a (se) lovi și rezultatul ei. ♦ Infracțiune care constă în atingerea corpului unei persoane prin acte de violență fizică. LOVÍ, lovesc, vb. IV. 1. Tranz., intranz. și refl. A (se) atinge cu putere, a (se) izbi. ♦ Tranz. A bate. ♦ Tranz. Fig. A aduce prejudicii, pagube; a atinge, a leza. 2. Tranz. și refl. A (se) atinge (fără violență). 3. Refl. A da peste o piedică, a se împiedica, a se izbi de... ◊ Expr. A se lovi cu capul de pragul de sus = a dobândi experiență în urma unor întâmplări nefericite. 4. Tranz. A izbi drept în țintă cu un proiectil, cu o săgeată etc. 5. Refl. recipr. (Înv.; despre țări, terenuri etc.) A se învecina. 6. Tranz. (Despre stări fiziologice, boli etc.) A veni brusc asupra cuiva, a cuprinde, a apuca, a copleși. 7. Refl. recipr. (Înv.) A se asemăna, a se potrivi. ◊ Expr. A se lovi ca nuca-n perete = a nu se potrivi deloc. 8. Tranz. (Înv.) A ataca. ♦ Refl. recipr. A se lupta. - Din sl. loviti „a vâna, a prinde, a pescui“. A LOVÍ ~ésc 1. tranz. 1) A atinge cu putere. 2) A atinge în mod violent (și repetat), producând durere (cu mâna sau cu un obiect). 3) A atinge din întâmplare (fără violență). RĂNÍRE, răniri, s. f. Acțiunea de a (se) răni și rezultatul ei. - V. răni. RĂNÍRE s. (MED.) (livr.) lezare, (pop.) vătămare. RÁNĂ, răni, s. f. 1. Ruptură internă sau exterioară a țesutului unei ființe vii, sub acțiunea unui agent distrugător; leziune, plagă. RUPTÚRĂ, rupturi, s. f. 1. Faptul de a se rupe; întrerupere a continuității materiei. RÚPE, rup, vb. III. 1. Tranz. A distruge continuitatea unui material solid sub acțiunea unor solicitări mecanice; a despărți (intenționat) un obiect în două sau în mai multe bucăți RĂNÍ, rănesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face o rană, a (se) vătăma. ♦ Tranz. Fig. A produce cuiva o durere morală, a-l îndurera sufletește; a jigni, a ofensa. - Din sl. raniti. A RĂNÍ ~ésc tranz. 1) A vătăma printr-o rană; a leza; a traumatiza. 2) fig. A îndurera printr-o traumă psihică; a traumatiza. / RĂNÍ vb. (MED.) (livr.) a (se) leza, (rar) a (se) vulnera, (pop.) a (se) vătăma, (reg.) a (se) săgni, (Transilv. și Ban.) a (se) prizări, (înv.) a (se) plăgui. (S-a ~ la mână.). Drept urmare, noțiunea de rănire din art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu poate avea ca înțeles orice suferință fizică ori atingerea minimă adusă integrității corporale sau sănătății unei persoane, indiferent de gravitate, sau orice tip de leziune. Deși gravitatea leziunilor traumatice produse sau afectarea sănătății victimei nu este condiționată, în mod expres, de evaluarea prin zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, terminologia folosită de legiuitor conduce la concluzia că este vorba despre o consecință de o anumită gravitate, superioară ca intensitate urmării specifice acțiunii de lovire sau alte violențe prevăzută de art. 193 alin. (1) din Codul penal, deci, pentru a fi îndeplinită cerința prevăzută de art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, este necesar să se stabilească, cel puțin, producerea unei leziuni traumatice cuantificată printr-un număr de zile de îngrijiri medicale, ceea ce ar corespunde urmărilor specifice infracțiunii prevăzute de art. 193 alin. (2) din Codul penal. O asemenea concluzie a fost exprimată și în doctrină, în sensul că „noțiunea de rănire subliniază ideea de leziune corporală, motiv pentru care ar trebui să existe cel puțin o zi de îngrijiri medicale în ceea ce o privește pe victimă, astfel încât fapta să fie tipică. Credem că aceasta este singura interpretare rațională. Rănirea este mai aproape de leziunea traumatică prevăzută de art. 193 alin. (2) NCP - Noul cod penal, s.n., o simplă echimoză nu implică per se necesitatea unor îngrijiri medicale“ (S. Bogdan, D. A. Șerban, G. Zlati, Noul Cod penal, Partea specială. Analize, explicații, comentarii. Perspectiva clujeană, Ed. Universul juridic, București, 2014, pag. 614). În concluzie, „rănirea“, în sensul dispozițiilor art. 338 alin. (1) cu referire la art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu constă în orice suferință fizică, ci, cel puțin, în leziuni traumatice sau în afectarea sănătății unei persoane, urmări a căror gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale (cel puțin o zi), după caz, în una din urmările prevăzute de art. 194 alin. (1) lit. a) ,c) , d) și e) din Codul penal. Această interpretare corespunde sensului comun al termenului de „rănire“, astfel cum este enunțat de Dicționarul explicativ al limbii române, ceea ce asigură respectarea condiției de previzibilitate a legii penale, având în vedere că noțiunea de „rănire“ reprezintă un reper obiectiv de conformare a conduitei destinatarului normei de incriminare. Drept urmare, nu se poate considera că prin această explicitare a normei de incriminare, obligația de a nu părăsi locul accidentului ar fi lăsată la liberul arbitru al conducătorului auto. Modalitatea de dovedire a producerii acestor urmări ce caracterizează accidentul de circulație ca situație premisă (latura obiectivă a infracțiunii), dar și a posibilității inculpatului de a constata existența urmărilor (latura subiectivă a infracțiunii) constituie chestiuni ce țin de stabilirea situației de fapt în fiecare caz în parte, respectiv de analiza materialului probator, ce trebuie efectuate de instanța de judecată învestită cu respectiva cauză, fără să aibă legătură cu definirea, la nivel abstract, a tiparului de incriminare a infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal. Drept urmare, aceste chestiuni nu pot face obiectul dezlegării unor chestiuni de drept, conform art. 475 din Codul de procedură penală. De lege ferenda se impune intervenția legiuitorului, fie prin modificarea art. 338 alin. (1) din Codul penal, prin menționarea în conținutul normei de incriminare a tuturor elementelor de tipicitate, inclusiv a consecințelor accidentului de circulație, fie prin definirea noțiunii de „rănire“ în titlul X - Înțelesul unor termeni sau expresii în legea penală. Necesitatea acestui demers este susținută și de rațiuni de tehnică legislativă, cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de art. 338 alin. (1) din Codul penal, în care nu se menționează urmările accidentului de circulație, în conținutul alin. (2) al aceluiași articol, care reglementează infracțiunea de modificare a stării locului sau de a șterge urmele accidentului de circulație (sancționată cu aceeași pedeapsă), se face vorbire expresă de vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane. ... ...