Decizia ÎCCJ nr. 19/2017 (RIL)Punctul 3

3. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Prin Adresa nr. 1.785/C/1.938/III-5/2017, cu referire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că cerința existenței bunurilor asupra cărora se instituie măsurile asigurătorii în patrimoniul persoanei vizate de aceste măsuri trebuie privită diferit, în funcție de natura măsurii asigurătorii dispuse: bunurile mobile și imobile ce fac obiectul sechestrului asigurător trebuie să existe, la momentul dispunerii măsurii, în patrimoniul suspectului sau inculpatului, respectiv al părții responsabile civilmente, în timp ce măsura popririi asigurătorii poate viza atât sume de bani existente, cât și sume de bani viitoare. Cu referire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov relevă existența a două opinii jurisprudențiale în materia semnalată. 3.1. Astfel, într-o primă opinie, s-a apreciat că pentru instituirea măsurii asigurătorii, chiar și în situația obligativității luării unei astfel de măsuri, este necesar să existe bunuri în patrimoniul inculpatului asupra cărora să se poată aplica măsura asigurătorie; în acest sens s-a arătat că judecătorul, din oficiu sau fiind învestit cu o astfel de cerere, înainte de a lua măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpatului sau ale părții responsabile civilmente, trebuie să facă verificări pentru a stabili dacă există vreun bun în patrimoniul inculpatului sau al părții responsabile civilmente, altfel, măsura asigurătorie este una pur formală și fără efect dacă se constată ulterior de către organul de executare că nu există niciun bun în patrimoniul inculpatului asupra căruia să se poată institui măsura asigurătorie. Au fost invocate un număr de 31 de hotărâri (încheieri, sentințe și decizii penale) pronunțate de instanțe din circumscripția a 10 curți de apel, dintre care una rămasă definitivă înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală (anexele nr. 1-31). Dintre acestea au fost considerate irelevante: – 4 hotărâri - menționate în sesizare în susținerea ambelor opinii, dar valorificate în cea de-a doua opinie jurisprudențială (Sentința penală nr. 690 din 9 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Giurgiu în Dosarul nr. 305/122/2013, definitivă prin Decizia penală nr. 778/A din 5 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București - anexa nr. 5; Sentința penală nr. 266 din 5 iulie 2013, pronunțată de Judecătoria Zalău în Dosarul nr. 3.943/337/2012, definitivă prin Decizia penală nr. 731/A din 17 septembrie 2014 a Curții de Apel Cluj - anexa nr. 9; Sentința penală nr. 165 din 29 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 6.990/118/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 951/P din 23 octombrie 2015 a Curții de Apel Constanța - anexa nr. 16; Sentința penală nr. 316 din 28 aprilie 2016 a Tribunalului Argeș, pronunțată în Dosarul nr. 4.214/109/2015, definitivă prin Decizia penală nr. 123/A din 15 februarie 2017 a Curții de Apel Pitești - anexa nr. 19); ... – 2 hotărâri: Sentința penală nr. 163 din 25 martie 2014, pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 4.886/110/2013, definitivă prin Decizia penală nr. 727 din 3 octombrie 2014 a Curții de Apel Bacău, în care, ca urmare a desființării hotărârii de fond în calea de atac, s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpaților, în mod generic, ceea ce reliefează cea de-a doua orientare jurisprudențială - anexa nr. 3, și Sentința penală nr. 172/P.I. din 26 aprilie 2016, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 8.437/30/2015, definitivă prin Decizia penală nr. 1.241 din 17 octombrie 2016 a Curții de Apel Timișoara, prin care instanța de fond a dispus aplicarea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului și ale părții responsabile civilmente, fără a fi identificate și individualizate, ilustrând cea de-a doua orientare jurisprudențială - anexa nr. 29; ... – 3 hotărâri - se referă la cauze penale în care nu există obligativitatea luării măsurilor asigurătorii (Încheierea nr. 209 din 31 mai 2016 a Judecătoriei Năsăud, pronunțată în Dosarul nr. 2.635/265/2015/al, definitivă prin necontestare - anexa nr. 7; Sentința penală nr. 115 din 26 octombrie 2016, pronunțată de Judecătoria Jibou în Dosarul nr. 1.136/1.752/2015, definitivă prin Decizia penală nr. 195/A din 9 februarie 2017 a Curții de Apel Cluj - anexa nr. 8, și Sentința penală nr. 204 din 4 mai 2016 a Judecătoriei Sectorului 6 București, pronunțată în Dosarul nr. 15.841/303/2015, definitivă prin Decizia penală nr. 1.599 din 25 octombrie 2016 a Curții de Apel București, Secția I penală - anexa nr. 27). ... ... 3.2. Referindu-se la cea de-a doua orientare jurisprudențială, care a stabilit că măsura asigurătorie se poate dispune asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului, în mod generic, chiar dacă nu există nicio dovadă că ar exista bunuri în patrimoniul acestuia, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că s-a avut în vedere împrejurarea că în cadrul condițiilor generale de luare a măsurilor asigurătorii nu se prevede obligația ca bunurile să fie identificate la momentul luării măsurii asigurătorii. S-a menționat că, în această orientare, existența sau inexistența unor bunuri în patrimoniul inculpatului asupra cărora să se aplice sechestrul este o problemă de executare a măsurii dispuse de instanță. În acest sens au fost invocate un număr de 41 de hotărâri (încheieri, sentințe și decizii penale) pronunțate de instanțe din circumscripția a 10 curți de apel (anexele nr. 32-72), dintre care 9 hotărâri au rămas definitive înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală. Dintre acestea au fost considerate irelevante 2 hotărâri, întrucât se referă la cauze penale în care nu există obligativitatea luării măsurilor asigurătorii: Sentința penală nr. 1.085 din 14 mai 2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în Dosarul nr. 21.143/302/2011, definitivă prin Decizia penală nr. 138 din 24 ianuarie 2013 a Curții de Apel București - Secția I penală - anexa nr. 50, și Sentința penală nr. 6 din 14 ianuarie 2015, pronunțată de Judecătoria Jibou în Dosarul nr. 967/1.752/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 473/A din 30 martie 2015 a Curții de Apel Cluj (anexa nr. 60). În susținerea primei opinii jurisprudențiale a fost exemplificată jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală, respectiv deciziile nr. 132 din 19 ianuarie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 1.455/62/2011, nr. 1.532 din 11 mai 2012, pronunțată în Dosarul nr. 2.753/87/2011, și Decizia nr. 715 din 13 martie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 2.952/108/2011. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că hotărârile exemplificate în sesizare, în susținerea ambelor orientări jurisprudențiale, sunt relevante, chiar dacă au rămas definitive anterior intrării în vigoare a Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, cu modificările ulterioare, întrucât normele juridice anterioare, reținute în cuprinsul acestor hotărâri (art. 163 - 167 din Codul de procedură penală anterior) se regăsesc în reglementarea actuală (art. 249 - 259 din Codul de procedură penală). A precizat că măsurile asigurătorii prevăzute în art. 249 - 256 din Codul de procedură penală în titlul V (Măsurile preventive și alte măsuri procesuale), capitolul III (Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii) cuprind reglementări similare cu cele din Codul de procedură penală anterior (art. 163 - 170) în ceea ce privește: natura normei (măsură procesuală cu caracter real, funcționalitatea fiind doar asigurătorie, și nu reparatorie), scopul (necesitatea de a conferi părții civile și statului protecție împotriva insolvabilității debitorului și de a garanta posibilitatea unei reparări eficiente a pagubei produse prin infracțiune, a executării amenzii ori a măsurilor de siguranță a confiscării speciale sau extinse), efectul măsurii (indisponibilizarea bunurilor în sensul că cel care le are în proprietate pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini), obiect (bunuri mobile corporale și incorporale sau sume de bani datorate de către terți celui față de care se ia măsura - în cazul popririi și bunurile imobile în cazul notării ipotecare). Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că jurisprudența Curții Constituționale referitoare la excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 din Codul de procedură penală statuează că măsura asigurătorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune (ordonanță sau încheiere), îndeplinirea condițiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii și, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul și valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. Totodată, a menționat că în jurisprudența Curții Constituționale referitoare la excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000 (Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 4 aprilie 2016) și a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 (Decizia nr. 320 din 17 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 18 august 2016) s-a constatat că dispunerea măsurilor asigurătorii și instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune) și sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare. De la această regulă, Codul de procedură penală și legile speciale prevăd excepții referitoare atât la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, cât și la imposibilitatea luării măsurilor asigurătorii, acestea din urmă având drept criterii calitatea titularilor și tipul bunurilor (paragraful 14 din Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016). De asemenea, instanța de contencios constituțional a reținut (paragraful 17 din Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016) că reglementarea acestor excepții a fost determinată în mod special de importanța relațiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestei infracțiuni și de pericolul social crescut al faptelor incriminate, iar acest fapt obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul unor infracțiuni ce au un obiect material care poate atinge valori foarte mari și al căror pericol social este, de asemenea, foarte ridicat (...) caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor (paragraful 23 din Decizia nr. 320 din 17 mai 2016). Potrivit opiniei procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, măsurile asigurătorii se realizează prin aplicarea pe bunurile indisponibilizate a unui sechestru [art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală], iar în funcție de obiectul măsurilor, doctrina l-a clasificat în: sechestrul penal asupra bunurilor mobile corporale (art. 252 din Codul de procedură penală), sechestrul penal asupra bunurilor imobile - notarea ipotecară [art. 253 alin. (4) din Codul de procedură penală] sau poprire (art. 254 din Codul de procedură penală). În cuprinsul art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală, legiuitorul a prevăzut limitele în care pot fi urmărite bunurile, neputând a fi sechestrate bunuri care aparțin unei autorități sau instituții publice, unei alte persoane de drept public sau cele exceptate de lege. S-a arătat că dispozițiile art. 252 din Codul de procedură penală reglementează obligația organului care procedează la aplicarea sechestrului să identifice și să evalueze bunurile sechestrate, iar alin. (2) al aceluiași text prevede necesitatea ridicării obligatorii a bunurilor care fac obiectul măsurii în cazul bunurilor perisabile, obiectelor din metale sau pietre prețioase, mijloacelor de plată străine, titlurilor de valoare internă, obiectelor de artă și de muzeu, colecțiilor de valoare și sumelor de bani. De asemenea, conform art. 253 din Codul de procedură penală, toate procedurile de identificare, evaluare a obiectelor găsite, precum și activitățile organelor de executare se consemnează într-un proces-verbal de sechestru în care vor fi descrise activitățile desfășurate, evaluarea bunurilor, măsurile luate în legătură cu acestea, obiecțiile suspectului/inculpatului, ale părții responsabile civilmente sau ale persoanei interesate, precum și posibilitatea ca bunurile să fie valorificate la cerere sau din oficiu de către organele judiciare. Tot astfel, potrivit art. 253 alin. (4) și (5) din Codul de procedură penală, sunt obligatorii notarea ipotecară asupra bunurilor sechestrate și înscrierea ipotecară asupra bunurilor mobile sechestrate. În acest context, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că instanța de contencios constituțional a stabilit că „a doua etapă din cadrul procedurii privind măsurile asigurătorii, după dispunerea lor de către organul judiciar competent, constă în executarea lor, aducerea lor la îndeplinire. Sechestrul asigurător se instituie diferențiat în funcție de tipul bunurilor, mobile sau imobile, iar dispoziția de sechestrare conține fie descrierea bunului, fie valoarea până la concurența căreia se estimează despăgubirea ori confiscarea specială sau extinsă“ (paragraful 20 din Decizia nr. 629/2015). Astfel, în raport cu aceste dispoziții s-a susținut că se poate concluziona că bunurile trebuie să existe în patrimoniul persoanei vizate de sechestrul asigurător la momentul aducerii la îndeplinire a măsurii. Totodată, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a menționat că un alt argument care susține această concluzie este faptul că, la momentul instituirii sechestrului asigurător, bunurile trebuie evaluate, prin raportare la valoarea probabilă a pagubei, altfel prin indisponibilizarea tuturor bunurilor mobile sau imobile s-ar ajunge la o valoare superioară valorii probabile a pagubei. Pe de altă parte, opinia formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție arată că măsurile de publicitate obligatorii, atât în cazul bunurilor imobile sechestrate (registrul de carte funciară), cât și al bunurilor mobile supuse aceleiași măsuri (arhiva de garanții reale mobiliare) nu pot fi dispuse asupra unui bun viitor, imposibil de evaluat, incert de regăsit în patrimoniul vizat de măsură. Aceeași concluzie se impune și din perspectiva analizei dispozițiilor art. 952 din Codul de procedură civilă cu privire la sechestrul asigurător, care prevăd că sechestrul asigurător constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau/și imobile urmăribile ale debitorului aflate în posesia acestuia sau a unui terț în scopul valorificării lor în momentul în care creditorul unei sume de bani va obține un titlu executoriu. S-a considerat că rațiunea instituirii măsurilor asigurătorii în materie penală nu diferă de cele în materie civilă sau fiscală, finalitatea fiind aceeași, respectiv conservarea șanselor de executare a viitorului titlu executoriu, subliniindu-se că în situația adoptării, în cadrul procesului penal, a măsurilor asigurătorii pentru conservarea drepturilor părții civile cu privire la despăgubiri, dreptul asigurat este unul care va fi valorificat în cadrul unei executări silite civile, astfel că vor fi avute în vedere limitările prevăzute de legea civilă și procesual civilă în privința bunurilor urmăribile. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut că doctrina și jurisprudența au statuat, în materie procesual civilă, că măsurile asigurătorii sunt mijloace procesuale, iar nu măsuri de executare silită, având ca scop asigurarea creditorului asupra posibilității de realizare efectivă a executării silite, dacă va obține titlul executoriu. În ceea ce privește poprirea s-a susținut că, potrivit art. 254 din Codul de procedură penală, obiectul acestei măsuri îl formează sumele de bani datorate cu orice titlu suspectului ori inculpatului sau părții responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit. Întrucât scopul instituirii popririi este acela de a imobiliza de la terțul poprit sumele de bani datorate inculpatului sau părții responsabile civilmente, pentru ca aceștia să nu procedeze la ascunderea sau cheltuirea lor, pentru înființarea popririi, s-a apreciat că creanța va trebui să fie certă și lichidă (în cuantum determinat sau determinabil), dar nu și neapărat exigibilă, scadentă. Prin urmare, în opinia formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a considerat că pot fi supuse popririi și sume pe care terțul le va datora în viitor debitorului, însă în baza unor raporturi juridice preexistente la momentul instituirii măsurii asigurătorii. S-a susținut că această concluzie se desprinde și din interpretarea dispozițiilor prevăzute de art. 254 alin. (2) din Codul de procedură penală, din care reiese că sumele de bani asupra cărora s-a dispus poprirea vor fi consemnate de către debitori la dispoziția organului judiciar care a dispus poprirea sau a organului de executare în 5 zile de la scadență, admițându-se, implicit, că la momentul luării măsurii sumele nu erau datorate de terțul poprit. De altfel, s-a precizat că și dispozițiile procesual civile, respectiv art. 970 din Codul de procedură civilă, prevăd că poprirea asigurătorie se poate înființa asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporabile urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor și în temeiul unor raporturi juridice existente. Pe de altă parte, s-au apreciat drept relevante în materia popririi și dispozițiile art. 781 din Codul de procedură civilă, care se referă la sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile, datorate debitorului ori deținute în numele său de o a treia persoană sau pe care aceasta din urmă i le va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente. S-a subliniat că și doctrina a consacrat faptul că pot face obiectul măsurii popririi și sumele de bani ce vor fi datorate în viitor. În concluzie, s-a menționat că cerința existenței bunurilor asupra cărora se instituie măsurile asigurătorii în patrimoniul persoanei vizate de aceste măsuri trebuie privită diferit, în funcție de felul măsurii asigurătorii dispuse: bunurile mobile și imobile ce fac obiectul sechestrului asigurător trebuie să existe, la momentul dispunerii măsurii, în patrimoniul suspectului sau inculpatului, respectiv părții responsabile civilmente, în timp ce măsura popririi asigurătorii poate viza atât sume de bani existente, cât și sume de bani viitoare. ... ...