Decizia ÎCCJ nr. 62/2017 (HP)Punctul III

III. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării 33. Prin Încheierea pronunțată la 27 februarie 2017, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție pe temeiul următoarelor considerente: – Curtea de Apel București, ca instanță de apel, a fost învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, având în vedere obiectul litigiului (contestație împotriva deciziei de validare parțială emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor) și dispozițiile art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 165/2013), potrivit cărora „Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului.“; ... – soluția ce se va pronunța pe fondul cauzei depinde în mod direct de chestiunea de drept invocată, în sensul că soluționarea apelului și, implicit, a acțiunii introductive este legată de interpretarea sintagmei „probe contrare“ din cuprinsul art. 24 din Legea nr. 10/2001. În această privință, instanța de trimitere a reținut că cererea de chemare în judecată a fost admisă, în primă instanță, pentru considerente ce vizează interpretarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001. În concret, Tribunalul București, ca primă instanță, a reținut în beneficiul reclamantei prezumția relativă instituită de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „(1) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.“ A reținut, astfel, că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită cu privire la întreg dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 2.500 mp, situat în municipiul Râmnicu Vâlcea, prin mențiunile existente în actul de preluare abuzivă reprezentat de Decretul nr. 303/1987, coroborat cu mențiunile din registrul agricol din perioada 1959-1963, unde terenul era menționat la rolul agricol al autorului reclamantei, E. În plus, prima instanță a mai reținut că terenul a fost dobândit de părinții reclamantei, prin înzestrare la intrarea în căsătorie, de la bunicul matern al contestatarei. Pe de altă parte, prin decizia ce face obiectul contestației, Comisia Națională de Compensare a Imobilelor a validat parțial dispoziția primarului municipiului Râmnicu Vâlcea nr. xxxx/28.04.2005, pentru cota de 1/8 din imobilul în litigiu, fiind emisă decizia de compensare prin 68.682 puncte în favoarea contestatarei. Prin motivele de apel, apelanta intimată a criticat sentința primei instanțe cu privire la aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, susținând, în esență, că în cauză nu sunt întrunite condițiile pentru a primi, în beneficiul contestatarei, prezumția relativă a proprietății, în cauză existând „probe contrare“ ce înlătură aplicabilitatea prezumției relative. În limitele cererii de apel, instanța urmează a se pronunța, printre altele, cu privire la interpretarea sintagmei de „probe contrare“, în sensul dacă prin aceasta urmează a se înțelege doar acea ipoteză în care din proba contrară rezultă apartenența dreptului de proprietate în patrimoniul altei persoane decât cea evidențiată în actul de preluare sau include și situația în care actul doveditor constată dreptul de proprietate al persoanei evidențiate în actul de preluare, însă înscrisul nu îndeplinește condițiile de validitate ale unui titlu de proprietate. Aceasta în condițiile în care, pe de o parte, apelanta intimată susține existența unor „probe contrare’’, reprezentate de contractul de vânzare-cumpărare din anul 1928, certificatul de moștenitor și sentința civilă anterior menționate, iar, pe de altă parte, intimata-reclamantă invocă, drept mijloc de probă, prezumția relativă prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001, arătând, în plus, că dovada celor atestate de actul de preluare este dublată de faptul că terenul a fost dobândit de autoarea sa cu titlu de zestre, făcând dovada înzestrării prin mențiunile din registrul agricol, cu mențiunea că nu există un alt înscris doveditor. ... – problema de drept este nouă, aceasta nefiind analizată în doctrină, nu s-a conturat o practică judiciară în domeniu, iar în privința acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a pronunțat printr-o hotărâre prealabilă sau un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. ... ... ...