Decizia ÎCCJ nr. 2/2017 (RIL)Paragraful 35

În favoarea acestei soluţii invocă un argument de evoluţie legislativă, pornind de la prevederile art. 244 din Codul de procedură civilă din 1865, care nu reglementau în mod explicit nici actul prin care instanţa dispunea suspendarea şi nici calea de atac; prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă sa introdus art. 244^1, prin care s-a prevăzut că, în toate cazurile, asupra suspendării procesului instanţa se va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat. Prin Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, dispoziţiile art. 244^1 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 au fost modificate, în sensul că au fost exceptate de la calea de atac a recursului încheierile pronunţate în recurs. În sfârşit, art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă a statuat în sensul că asupra suspendării procesului instanţa se va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanţa ierarhic superioară, fiind exceptate, în mod expres, încheierile prin care suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Sinteza evoluţiei legislative în materie vine să conducă la concluzia că recursul este admisibil atât atunci când acesta este exercitat împotriva încheierilor de suspendare pronunţate de instanţele de recurs (cu excepţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), cât şi împotriva încheierilor de suspendare a judecăţii pronunţate de instanţele de apel, atunci când apelul este ultima cale de atac.