Decizia ÎCCJ nr. 1/2016 (RIL)Punctul 4

4. Opinia procurorului general Prin modificările legislative din 1 februarie 2014, părțile procesului penal au fost stabilite prin dispozițiile art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală, acestea fiind: inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Potrivit art. 86 din același cod, partea responsabilă civilmente este persoana (fizică sau juridică) care, potrivit legii civile, are obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune și care este chemată să răspundă în proces. Prin noua definiție a părții responsabile civilmente, intenția legiuitorului a fost aceea "de a rezolva deplin și complet conflictul de drept intervenit, atât sub aspectul laturii penale, cât și sub cel al reparării pagubelor cauzate, prin infracțiune, în limitele impuse de desfășurarea într-un termen rezonabil a procesului penal", fiind "extinsă sfera persoanelor care fac parte din noțiunea de parte responsabilă civilmente prin includerea persoanelor care, potrivit legii civile, au obligația convențională de a repara prejudiciul cauzat prin infracțiune". Alegând să arate expres că obligația de reparare a pagubei, care incumbă părții responsabile civilmente, poate avea atât natură legală, cât și convențională, se poate conchide că legiuitorul a dorit să nu lase loc de interpretări în ipoteza unor raporturi juridice precum cele care se nasc între asigurătorul de răspundere civilă, asigurat și persoana păgubită. Conform art. 87 alin. (2) din Codul de procedură penală, drepturile părții responsabile civilmente se exercită în limitele și în scopul soluționării acțiunii civile. Potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 19 din Codul de procedură penală, care poartă denumirea marginală "Obiectul și exercitarea acțiunii civile", acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile (inculpatul și, după caz, partea responsabilă civilmente) potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii civile. Aceste prevederi arată temeiul de fapt al acțiunii civile exercitate în procesul penal, și anume împrejurarea că tragerea la răspundere civilă vizează un prejudiciu cauzat printr-o infracțiune, iar repararea acestuia se face potrivit dispozițiilor legii civile, iar potrivit art. 25 alin. (1) din Codul de procedură penală instanța se pronunță prin aceeași hotărâre, atât asupra acțiunii penale, cât și asupra acțiunii civile. Exercitarea concomitentă a celor două acțiuni (penală și civilă) implică o cauză unică, având ca obiect săvârșirea aceleiași fapte. Din punct de vedere penal, fapta constituie infracțiune, iar din punct de vedere civil aceeași faptă constituie un delict civil cauzator de prejudicii. În analiza faptei ca delict civil cauzator de prejudicii sunt avute în vedere condițiile legii civile substanțiale, nu cele ale legii penale materiale. Spre deosebire de prevederile anterioare cuprinse în art. 998-1003 din Codul civil de la 1864, care vizau doar ipotezele răspunderii delictuale, actualul Cod civil reglementează distinct repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale, căreia i-a fost rezervată secțiunea a 6-a din cap. IV - Răspunderea civilă din titlul II al cărții a V-a, intitulată "Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale". În doctrină se precizează că în domeniul dreptului civil reparația nu reprezintă neapărat "o sancțiune" îndreptată împotriva persoanei responsabile, ci un mijloc juridic prin care victima poate pretinde repunerea sa în situația anterioară comiterii faptei dăunătoare. În procesul penal, poziția societății de asigurare se întemeiază pe relația contractuală dintre aceasta și persoana vinovată de producerea accidentului, persoană în a cărei proprietate se află vehiculul asigurat, raport ce dă naștere, în condițiile producerii riscului asigurat, unor drepturi în beneficiul unor terțe persoane, respectiv persoanele prejudiciate prin fapta celui asigurat. Împrejurarea că răspunderea părții responsabile civilmente poate fi de natură convențională implică faptul ca între inculpat și partea responsabilă civilmente să se fi încheiat un contract prin care acesta din urmă să fi preluat răspunderea civilă pentru prejudicii produse prin infracțiuni comise de inculpat. Specificul acestor raporturi juridice este generat de împrejurarea că producerea riscului asigurat echivalează cu constatarea și existența unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, care declanșează răspunderea civilă delictuală a autorului faptei. Astfel, răspunderea asigurătorului față de persoana prejudiciată, în materia asigurării de răspundere civilă auto, este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare, directă, asigurătorul răspunzând pentru fapta sa de ași asuma conduita asiguratului. Așadar, temeiul răspunderii asigurătorului este convențional, iar cel al răspunderii asiguratului este delictual. Ca atare, terțul păgubit poate invoca răspunderea contractuală direct în fața instanței penale și nu pe calea unei acțiuni civile separate, ulterioară procesului penal, în fața instanței civile. Pe de altă parte, din coroborarea dispozițiilor prevăzute de art. 19, art. 20, art. 25 alin. (1) și art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală rezultă intenția legiuitorului ca instanța penală să soluționeze deopotrivă, în cadrul procesului penal, ambele acțiuni, penală și civilă. A obliga persoana vătămată să invoce răspunderea contractuală numai în fața instanței civile, pe motiv că norma procesual penală nu conferă în mod expres calitate procesuală societății de asigurare în cadrul procesului penal și nu se regăsește printre ipotezele de răspundere delictuală prevăzute de art. 1.372-1.374 din Codul civil, presupune o încălcare a dreptului acesteia de a se constitui parte civilă în procesul penal, consacrat de art. 20 alin. (1) și art. 84 alin. (1) din Codul de procedură penală. Această limitare constituie o inechitate și față de inculpat, care, prin excluderea posibilității de opțiune a persoanei vătămate pentru răspunderea contractuală, va răspunde delictual pentru fapta ilicită proprie, cu toate că riscul comiterii unei infracțiuni din culpă a fost preluat, prin contractul de asigurare preexistent, de societatea de asigurare. În sprijinul argumentației au fost apreciate ca relevante și dispozițiile art. 1 alin. (2) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, intrată în vigoare din 1 ianuarie 2015, care prevăd următoarele: "contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terțe părți prin intermediul vehiculului". De asemenea, potrivit art. 26 alin. (1) din cuprinsul aceluiași act normativ, "asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă". Totodată, în fraza a doua a articolului se precizează situațiile în care se acordă despăgubiri, sub condiția să nu se depășească limitele de despăgubire prevăzute de contractul de asigurare R.C.A. Din interpretarea acestor dispoziții rezultă că recuperarea pagubei nu se va realiza printr-un proces subsecvent celui în care s-a stabilit vinovăția persoanei responsabile și cuantumul prejudiciului, răspunderea civilă delictuală a asiguratului putând fi angajată numai dacă nivelul despăgubirilor stabilite de instanță excede față de limita maximă a despăgubirilor de asigurare. În această din urmă situație, răspunderea contractuală va coexista cu răspunderea civilă delictuală. Prevederile sus-menționate se coroborează cu dispozițiile art. 49 și art. 50 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora asigurătorul este obligat, în temeiul contractului de asigurare încheiat cu inculpatul, în mod neechivoc, să plătească o despăgubire pentru prejudiciul pentru care asiguratul răspunde în baza legii față de terțe persoane păgubite. În concluzie, dispozițiile legale invocate reglementează ipoteza unei subrogări legale obligatorii a asigurătorului în locul inculpatului, în cazul acțiunilor civile promovate în procesul penal de persoanele care solicită repararea prejudiciului cauzat prin fapta inculpatului. De altfel, se arată în cuprinsul recursului, în sensul recunoașterii calității de parte responsabilă civilmente a asigurătorului în procesul penal, s-a pronunțat și doctrina. Spre deosebire de legislația anterioară, care consacra ca regulă generală răspunderea solidară a părții responsabile civilmente cu inculpatul pentru întreaga pagubă, modificarea art. 86 din Codul de procedură penală relevă faptul că partea responsabilă civilmente poate răspunde și singură pe latura civilă a procesului penal. Dispozițiile civile care prevăd răspunderea solidară, art. 1.382 din Codul civil, potrivit cărora "cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat", se referă, în opinia doctrinei, la situația în care prejudiciul suferit de victimă are o pluralitate de cauze, respectiv comiterea a mai multor fapte ilicite de către autori, complici, tăinuitori prin care victima a fost prejudiciată. Or, societatea de asigurare nu a participat nici direct, nici indirect la producerea accidentului auto imputabil inculpatului, acesta din urmă fiind singurul autor al faptei. Societatea de asigurare și-a asumat conduita acestuia, obligându-se la plata despăgubirilor. Asigurătorul, atunci când acoperă prejudiciul suferit de terțul victimă a accidentului, nu face o plată pentru inculpat și nici alături de acesta, ci își îndeplinește obligația asumată prin contractul de asigurare. De altfel, Curtea Constituțională, în jurisprudența sa constantă, a susținut că "asigurătorul nu este doar un simplu garant, ci adevăratul debitor al despăgubirii care se cuvine terțului prejudiciat, deoarece el nu doar avansează, ci suportă, efectiv și definitiv, prejudiciul cauzat prin culpa asiguratului său". Totodată, dispozițiile exprese din legislația asigurărilor nu caracterizează răspunderea asigurătorului de răspundere civilă și a asiguratului ca fiind solidară. Prin urmare, modificarea legislativă relevată de art. 86 din Codul de procedură penală rezolvă situația juridică creată prin încheierea contractului de asigurare obligatorie de către inculpat, consacrând expres răspunderea civilă contractuală a părții responsabile civilmente, care, potrivit noilor dispoziții, poate acoperi singură prejudiciul creat de inculpatul vinovat de săvârșirea faptei. Conținutul nou al dispoziției legale invocate este menit să rezolve diferendele jurisprudențiale existente în această materie sub imperiul legii anterioare, perpetuate inclusiv după pronunțarea Deciziei date în recursul în interesul legii nr. I/2005 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite. În concluzie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că persoana vătămată își poate formula pretențiile numai împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, angajarea răspunderii inculpatului în temeiul răspunderii civile delictuale fiind posibilă doar pentru pagubele neacoperite, în ipoteza în care prejudiciul depășește întinderea răspunderii asigurătorului, determinată prin contractul de asigurare și normele speciale aplicabile în materie. ...