Decizia CCR nr. 438/2024Punctul 23

23. În considerentele deciziei precitate, instanța supremă a reținut că nici dispozițiile procedurale anterioare nu prevedeau modalitatea în care trebuia consemnată în scris confirmarea rechizitoriului de către prim-procuror. Cu toate acestea, atestarea procedurii de confirmare se făcea prin mențiune expresă pe rechizitoriu, cu semnarea și parafarea de către prim-procuror a rechizitoriului supus confirmării. Or, s-a reținut că „îndeplinirea procedurii de verificare prevăzute în art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală nu trebuie să fie echivocă și nici nu poate fi considerată că ar rezulta implicit din semnarea unei adrese de înaintare a dosarului, cât timp rechizitoriului îi lipsește mențiunea privind verificarea lui sub aspectul legalității și al temeiniciei. Adresa de înaintare semnată de prim-procuror constituie doar mijlocul de corespondență între autoritățile judiciare, sesizarea instanței neputând fi decât efectul rechizitoriului, care trebuie să cuprindă dispoziția de trimitere în judecată și mențiunea verificării acestuia sub aspectul legalității și temeiniciei de către prim-procurorul parchetului. Lipsa verificării legalității și temeiniciei rechizitoriului invalidează sesizarea instanței, aceasta fiind făcută cu încălcarea unor dispoziții legale esențiale“. ...