Decizia CCR nr. 302/2024Punctul 21

21. Totodată, în ceea ce privește dispozițiile art. 40 alin. (16) și (21) din Legea nr. 254/2013, după ce a observat că acestea se circumscriu ultimei faze a procesului penal, și anume fazei de executare a hotărârii penale, cadru general de reglementare care vizează o activitate ulterioară fazei de judecată în care s-a stabilit existența vinovăției în materie penală, Curtea a reținut că, în considerarea acestei diferențe, legiuitorul poate reglementa o procedură specială cu privire la executarea pedepselor, care nu mai implică garanțiile specifice fazei de judecată. Astfel, Curtea a constatat că, spre deosebire de căile procesuale de atac în materie penală - caracterizate prin efectul suspensiv -, contestația împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate are un alt regim. Pentru acest motiv, Curtea a reținut că nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea liberului acces la justiție, a dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare, consacrate de prevederile art. 21 alin. (1) și (3) și ale art. 24 din Constituție, în condițiile în care persoana condamnată are dreptul de a se adresa unei instanțe de judecată - după ce plângerea sa a fost examinată de judecătorul de supraveghere a privării de libertate -, putând să își angajeze un avocat pe tot cursul litigiului ce vizează aspecte referitoare la executarea pedepsei. Împrejurarea că persoana condamnată este privată de libertate, ca urmare a unei condamnări definitive, nu este de natură să atragă aplicabilitatea normelor procesuale referitoare la asistența juridică obligatorie (Decizia nr. 209 din 7 aprilie 2022, paragraful 13). ...