Decizia CCR nr. 209/2022Punctul 13

13. În ceea ce privește dispozițiile art. 40 alin. (16) și (21) din Legea nr. 254/2013, Curtea observă că acestea se circumscriu ultimei faze a procesului penal, și anume fazei de executare a hotărârii penale, astfel încât cadrul general de reglementare vizează o activitate ulterioară fazei de judecată în care s-a stabilit existența vinovăției în materie penală. În considerarea acestei diferențe, legiuitorul poate reglementa o procedură specială cu privire la executarea pedepselor, care nu mai implică garanțiile specifice fazei de judecată. Astfel, spre deosebire de căile procesuale de atac în materie penală - caracterizate prin efectul suspensiv -, contestația împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate are un alt regim. Pentru acest motiv, nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea liberului acces la justiție, a dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare, consacrate de prevederile art. 21 alin. (1) și (3) și ale art. 24 din Constituție, în condițiile în care persoana condamnată are dreptul de a se adresa unei instanțe de judecată - după ce plângerea sa a fost examinată de judecătorul de supraveghere a privării de libertate -, putând să își angajeze un avocat pe tot cursul litigiului ce vizează aspecte referitoare la executarea pedepsei. Împrejurarea că persoana condamnată este privată de libertate, ca urmare a unei condamnări definitive, nu este de natură să atragă aplicabilitatea normelor procesuale referitoare la asistența juridică obligatorie. ...