Decizia ÎCCJ nr. 20/2013 (RIL)Paragraful 80

Dimpotrivă, instanţele judecătoreşti care au adoptat opinia minoritară, motivând că aceste drepturi băneşti reprezintă ajutoare materiale, au arătat că nu orice sume de bani cuvenite sau stipulate în favoarea angajaţilor fac parte din categoria drepturilor salariale, ci numai acelea care reprezintă contraprestaţia muncii salariatului acordată în baza unui contract individual de muncă. S-a considerat că petenţii asociază drepturilor salariale orice sume stabilite prin contractele lor colective de muncă, deşi noţiunea de salariu trebuie delimitată din punct de vedere juridic la ceea ce legislaţia muncii include legal în acestă categorie, conform art. 155 din Codul muncii: salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi orice alte adaosuri. S-a considerat că nu poate fi avut în vedere argumentul legat de fiscalizarea acestor sume, deoarece legislaţia fiscală include aceste ajutoare în categoria drepturilor salariale doar pentru a le încadra într-o categorie de venituri supuse impozitării. S-a susţinut că atâta vreme cât Codul muncii permite acordarea către salariat şi a altor drepturi băneşti ori de altă natură, evocându-se titlul V al Codului intitulat "Sănătatea şi securitatea în muncă", trebuie acceptat că legea permite părţilor unui raport juridic de muncă dreptul de a negocia şi de a stabili şi alte categorii de drepturi în afara celor salariale. Aceste instanţe au argumentat că nivelul cuantumului acestui ajutor nu determină schimbarea naturii sale juridice, dar şi că interpretarea gramaticală şi sistematică a clauzelor contratului colectiv de muncă impune o dată în plus calificarea sa ca ajutor material, de vreme ce clauza este inserată în capitolul "Protecţia salariatului", care succedă capitolului "Sistemul de salarizare".