Decizia CCR nr. 254/2024Punctul 19

19. Cu privire la proporționalitatea măsurii, Curtea a constatat că aceasta nu respectă justul echilibru între interesele individuale concurente, și anume între interesul creditorului (titularul titlului de despăgubire) și cel al debitorului (statul). Este adevărat că, potrivit dreptului comun, statul poate impune anumite termene în interiorul cărora creditorul să își valorifice creanța, însă, în cazul dat, însuși statul este debitorul, astfel că, odată obținut titlul de despăgubire, chiar în lipsa oricărei diligențe ulterioare a creditorului, acesta trebuie să își execute obligația. Faptul că nu a fost reglementată o modalitate subsidiară de executare a obligației în caz de neexprimare a dreptului de opțiune, faptul că durata termenului de exprimare a dreptului de opțiune nu susține îndeplinirea corespunzătoare a scopului urmărit, că sancțiunea decăderii privește însuși dreptul subiectiv la despăgubiri - în loc să privească doar dreptul de opțiune -, precum și că se instituie o procedură de valorificare a titlului de despăgubire cu efecte negative chiar asupra dreptului persoanei îndreptățite sunt motivele care demonstrează că textul de lege criticat rupe echilibrul care trebuie să existe între interesele concurente în cauză și creează un avantaj disproporționat în favoarea statului. Disproporția între mijloacele folosite și scopul urmărit este evidentă și prin raportare la cadrul legal existent în materia restituirii bunurilor imobile. Astfel, dacă legislația în materie urmărește, în mod conceptual, repararea măsurilor abuzive și eficientizarea procesului reparatoriu, textul de lege analizat anulează despăgubirile rezultate din titlurile de despăgubire, ceea ce denotă o viziune legislativă incoerentă, generatoare de dezechilibre și inechități majore. ...