Decizia CCR nr. 152/2024Punctul 13

13. Curtea a reținut, la paragraful 17 din Decizia nr. 577 din 22 noiembrie 2022, că textul legal criticat nu consacră o soluție normativă nouă în materia dreptului administrativ, ci aceasta a existat în mod identic și anterior adoptării Codului administrativ, regăsindu-se la art. 69 alin. (5) teza finală din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007, articol abrogat de art. 597 alin. (2) lit. e) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a constatat constituționalitatea art. 69 alin. (5) din Legea nr. 215/2001 (de exemplu, Decizia nr. 239 din 4 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 1 aprilie 2008, Decizia nr. 153 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 14 iunie 2013, Decizia nr. 228 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 12 iunie 2017, Decizia nr. 507 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 747 din 29 august 2018, sau Decizia nr. 525 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1024 din 3 noiembrie 2020). Prin aceste decizii, Curtea Constituțională a reținut, în esență, că modalitatea de contestare în justiție a ordinului prefectului de constatare a încetării de drept a mandatului de primar este în mod firesc caracterizată prin celeritate, natura cauzelor supuse controlului judecătoresc în asemenea situații impunând o rezolvare promptă și definitivă pentru trecerea la etapa următoare, cea a declanșării procedurii pentru organizarea și desfășurarea scrutinului pentru alegerea unui nou primar. În aceste condiții, Curtea a constatat că prevederile art. 69 alin. (5) teza finală din Legea nr. 215/2001 conțin norme de procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, care au fost adoptate de legiuitor în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituție și care nu îngrădesc exercitarea dreptului la folosirea căilor legale de atac și nu contravin nici principiului accesului liber la justiție. Curtea a reiterat, în acord cu jurisprudența sa, că accesul la justiție nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, aparține competenței exclusive a legiuitorului, care poate stabili, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură. Astfel, accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac (în acest sens, a se vedea Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). În consecință, Curtea a constatat că dispozițiile legale criticate asigură accesul la justiție, iar pe parcursul soluționării contestației de către instanța de contencios administrativ, ambele părți din litigiu - atât primarul, cât și prefectul - își pot exercita neîngrădit drepturile și garanțiile procesuale specifice procesului echitabil într-un stat democratic, astfel că nu se poate reține încălcarea accesului liber la justiție sub toate aspectele sale. ...