Decizia CCR nr. 113/2024Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, instanța judecătorească, autoare a acesteia, susține, în esență, că dispozițiile de lege criticate încalcă principiile constituționale privind calitatea legii, rolul și structura Parlamentului, înfăptuirea justiției și instanțele judecătorești. Arată că, prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că din sfera de aplicabilitate a dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 nu pot fi excluse persoanele liberate condiționat, iar în ipoteza în care este incidentă revocarea liberării condiționate, pentru stabilirea pedepsei rezultante este obligatorie recalcularea restului de pedeapsă neexecutat. De asemenea, prin Decizia nr. 15 din 26 septembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut că, în interpretarea dispozițiilor art. 43 alin. (1) și (5) din Codul penal, prin pedeapsa anterioară „executată sau considerată ca executată“ ce constituie primul termen al recidivei se are în vedere pedeapsa recalculată ca urmare a aplicării art. 55^1 din Legea nr. 254/2013. În acest context, prin Decizia nr. 8 din 11 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a constatat că, în interpretarea dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, competența soluționării cererii prin care o persoană privată de libertate solicită acordarea zilelor compensatorii în baza art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, pentru restul de pedeapsă rezultat dintr-o condamnare anterioară și care se regăsește în pedeapsa în a cărei executare se află, revine instanței de executare sau instanței în a cărei circumscripție se află locul de deținere, pe calea contestației la executare întemeiate pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. Instanța judecătorească, autoare a excepției, arată că, în considerentele Deciziei nr. 8 din 11 martie 2019, instanța supremă a reținut că, deși Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, are în vedere determinarea restului rămas neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară în vederea aplicării tratamentului sancționator în caz de recidivă postcondamnatorie, ceea ce presupune, ca situație premisă, existența unui proces penal pendinte, considerentele deciziei sunt deopotrivă aplicabile, pentru identitate de rațiune, și persoanelor aflate în executarea unor pedepse rezultante în cuprinsul cărora se regăsește, cumulat cu pedeapsa aplicată pentru o nouă infracțiune, un rest rămas neexecutat dintr-o pedeapsă pentru care aceste persoane au beneficiat de liberare condiționată anterior intrării în vigoare a dispozițiilor art. 55^1 alin. (1) și (8) din Legea nr. 254/2013. Într-o asemenea ipoteză, recalcularea părții executate efectiv din pedeapsa anterioară, prin luarea în considerare a zilelor compensatorii acordate pentru executarea acesteia în condiții de detenție necorespunzătoare, va avea ca efect reducerea restului rămas neexecutat și, prin aceasta, reducerea pedepsei rezultante definitiv aplicate, în condițiile în care restul neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară s-a adăugat la pedeapsa stabilită pentru noua infracțiune. Având în vedere cele anterior expuse, instanța judecătorească, autoare a excepției, apreciază că atât Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, cât și Decizia nr. 15 din 26 septembrie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, presupun un proces pendinte și aplicarea tratamentului sancționator al recidivei, potrivit art. 43 din Codul penal, în raport cu o dispoziție legală din faza executării, respectiv art. 55^1 alin. (1) și (8) din Legea nr. 254/2013, prin care se acorda un beneficiu, în mod retroactiv, persoanelor condamnate și inculpate din nou, cu rezultatul stabilirii unei noi pedepse, în procesul individualizării acesteia, în raport cu cauze legale de agravare. Apreciază că, prin raționamentul utilizat de instanța supremă în deciziile anterior menționate, se transformă „acordarea retroactivă“, prevăzută de art. 55^1 alin. (1) și (8) din Legea nr. 254/2013, în „reducerea pedepsei rezultante definitiv aplicate“, ceea ce determină neconstituționalitatea dispozițiilor anterior menționate. Astfel, restul neexecutat din pedeapsa anterioară nu se execută separat de noua pedeapsă și nici nu a fost executat în condiții necorespunzătoare, ci reprezintă doar o cauză de agravare, în procesul de individualizare. Totodată, instanța judecătorească, autoare a excepției, susține că recalcularea părții executate efectiv din pedeapsa anterioară, prin luarea în considerare a zilelor compensatorii, nu reprezintă întotdeauna o cauză de reducere a pedepsei, așa cum se reține în considerentele Deciziei nr. 8 din 11 martie 2019, pronunțată de instanța supremă, spre exemplu, în cazul art. 43 alin. (5) din Codul penal. Susține că, prin Decizia nr. 8 din 11 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nu face o reală interpretare a legii, care presupune existența normei, ci suplinește lipsa acesteia, ceea ce determină neconstituționalitatea dispozițiilor art. 55^1 alin. (1) și (8) din Legea nr. 254/2013 și încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) , ale art. 61, 124 și 126 din Constituție. Apreciază că textul de lege criticat reprezintă doar o dispoziție din faza de executare, ce obligă la recalcularea retroactivă a pedepsei executate efectiv, în scopul compensării prin acordare de zile de detenție suplimentare, și care produce efectul stingerii sau reducerii pedepselor în curs de executare ori efectul stabilirii de noi pedepse mai mici, în procesul de individualizare a noii pedepse, într-un proces pendinte. Totodată, instanța judecătorească arată că nu se poate susține că voința legiuitorului a fost cea rezultând din considerentele Deciziei nr. 8 din 11 martie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (unite cu dispozitivul), deoarece persoanele care nu beneficiază de compensarea judiciară în natură, prin reducere în urma recalculării, pot beneficia de despăgubiri, potrivit art. 55^1 alin. (6) din Legea nr. 254/2013, existența unor hotărâri definitive ale instanțelor judecătorești reprezentând un criteriu de diferență suficient pentru a aplica justificat soluții diferite, în cazuri diferite. Din aceeași perspectivă a voinței legiuitorului, transformarea dispoziției criticate într-o prevedere penală mai favorabilă, fără proceduri compensatorii precum cele instituite prin Hotărârea Guvernului nr. 836/2013 privind constituirea și atribuțiile comisiilor de evaluare a incidenței aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor și măsurilor educative privative de libertate din perspectiva noilor reglementări penale și procesual penale ar conduce, în opinia instanței judecătorești, la consecințe incompatibile cu evoluția dreptului european. ...