Decizia CCR nr. 44/2024Punctul 21

21. Din perspectiva criticilor formulate de autoarea excepției de neconstituționalitate, în sensul că, prin decizia antereferită, Înalta Curte de Casație și Justiție a realizat o veritabilă interpretare a textului legal al art. 287^16 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 sub aspectul căii de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunțate în prima instanță în materia achizițiilor publice, Curtea Constituțională a reținut, prin Decizia nr. 290 din 17 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 811 din 17 august 2022, paragraful 18, că instanța supremă, în exercitarea competenței sale specifice de soluționare a recursurilor în interesul legii, reglementată de art. 126 alin. (3) din Constituție și transpusă în cadrul legislației infraconstituționale prin art. 514 din Codul de procedură civilă, a dat dezlegare unei probleme de drept, care nu vizează conținutul normativ propriu-zis al dispoziției legale criticate. De asemenea la paragrafele 24 și 25 din Decizia nr. 290 din 17 mai 2022, precitată, Curtea a reținut că prin Decizia nr. 20 din 5 octombrie 2015 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a intervenit asupra textului legal în vederea interpretării lui stricto sensu și a stabilirii, în concret, a unui anumit sens în funcție de anumite situații și soluții jurisprudențiale diferite, ci a identificat și stabilit care dintre formele acestuia este în vigoare, ținând cont de succesiunea în timp a momentelor intrării în vigoare a actelor modificatoare (în același sens sunt Decizia nr. 212 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 21 iunie 2013, Decizia nr. 466 din 14 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 16 ianuarie 2014, sau Decizia nr. 491 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 24 ianuarie 2014, prin care Curtea a analizat situația în care decizia instanței supreme nu conține indicații de interpretare cu caracter normativ, ci constituie o soluție jurisprudențială obligatorie pentru instanțele judecătorești prin care se face aplicarea legii speciale, în virtutea principiului specialia generalibus derogant). Așadar, prin Decizia nr. 20 din 5 octombrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a analizat succesiunea în timp a unor acte normative pentru a stabili calea de atac ce poate fi formulată în litigiile din materia achizițiilor publice. În acest context, Curtea Constituțională a constatat că nu se critică faptul că unui anumit text legal i s-a impus un sens contrar Legii fundamentale, ci este criticată însăși dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin Decizia nr. 20 din 5 octombrie 2015, aspect sub care excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, întrucât o hotărâre judecătorească, fie ea pronunțată chiar de instanța supremă pentru dezlegarea unor probleme de drept, nu intră în sfera actelor sau dispozițiilor normative susceptibile de control constituțional. În fine, referitor la instituția juridică a recursului în interesul legii, Curtea Constituțională a reținut, în jurisprudența menționată, că aceasta contribuie la asigurarea respectării principiului securității juridice și a preeminenței dreptului, în vederea înfăptuirii unei justiții unice, imparțiale și egalitare, în acord cu prevederile art. 124 alin. (2) din Constituție. ...