Decizia CCR nr. 617/2023Punctul 22

22. Curtea constată că motivele de neconstituționalitate formulate în prezenta cauză au în vedere prima ipoteză, menționată la paragraful anterior, cu privire la care instanța de control constituțional a reținut, în Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, precitată, că, în lipsa unei reglementări a dreptului martorului la tăcere și neautoincriminare, organele de cercetare penală nu sunt obligate să dea eficiență acestui drept în ceea ce îl privește pe suspectul de facto, care încă nu a dobândit calitatea de suspect de jure. Se ajunge, în acest mod, la punerea sub învinuire a persoanei audiate ca martor, chiar și în ipoteza în care, anterior audierii, organele de urmărire penală aveau date din care rezulta participarea acesteia la comiterea faptei ce a făcut obiectul audierii în calitate de martor, iar lipsa calității oficiale de suspect ar putea să derive din lipsa manifestării de voință a organelor judiciare, care nu emit ordonanța în condițiile art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală (paragraful 64). Totodată, persoana ascultată în calitate de martor - sub prestare de jurământ și sub sancțiunea penală a săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări de natură să o incrimineze - se confruntă cu (cel puțin) două alegeri dificile, respectiv (i) să furnizeze organelor judiciare informații incriminatoare sau (ii) să mintă și să riște să fie condamnată pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă (paragraful 67). În aceeași decizie, Curtea a mai reținut că dreptul la tăcere și dreptul la neautoincriminare decurg direct din prezumția de nevinovăție, ce implică faptul că organele de urmărire penală sunt cele care trebuie să probeze vinovăția persoanei ce declară în calitate de martor (suspectului de facto), iar nu aceasta din urmă, așa încât constrângerea la autoincriminare, deși indirectă, are drept consecință ignorarea acestui principiu constituțional (paragraful 71). ...