Decizia CCR nr. 516/2023Punctul 19

19. Or, în ceea ce privește justificarea obiectivă și rezonabilă a acestui tratament juridic diferențiat sub aspectul măsurilor reparatorii acordate cesionarilor dreptului de despăgubire, Curtea a observat în Decizia nr. 179 din 1 aprilie 2014, precitată, paragrafele 28-38, după examinarea reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, că politicile de restituire îmbină două componente: o componentă reparatorie/morală și una patrimonială ce privește dreptul de proprietate. Cele două aspecte ale politicii de restituire sunt strâns legate între ele și îi privesc, în realitate, numai pe titularii inițiali ai dreptului de proprietate, foști proprietari, și pe moștenitorii legali ori testamentari ai acestora. Tocmai de aceea, plecând de la aceste aspecte, legiuitorul a stabilit că unul dintre principiile care stau la baza acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013 este acela al prevalenței restituirii în natură, iar în ceea ce privește punctele acordate prin decizia de compensare emisă pe numele titularului dreptului de proprietate, fost proprietar, sau al moștenitorilor legali ori testamentari ai acestuia, stabilește că acestea nu pot fi afectate prin măsuri de plafonare. Alta este însă soluția legislativă din Legea nr. 165/2013 în situația în care persoanele care se considerau îndreptățite și care au depus notificări potrivit Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, au cesionat dreptul de creanță asupra statului român unor terțe persoane, încheindu-se cu aceste ocazii contracte de cesiune. În aceste situații, legea a plafonat măsurile reparatorii ce pot fi acordate cesionarului. Curtea a arătat că aceste contracte de cesiune reprezintă contracte aleatorii cu titlu oneros în care întinderea sau chiar existența obligației pentru una dintre părți ori pentru ambele părți contractante nu se cunoaște în momentul încheierii contractului, deoarece depinde de un eveniment viitor și incert, în cazul de față stabilirea dreptului de proprietate al cedentului. Așadar, la încheierea contractului, nici cedentul - persoana care se consideră îndreptățită la restituire -, nici cesionarul - terțul raportului între stat și persoana care se consideră îndreptățită - nu poate stabili cu certitudine existența unui drept de proprietate al celui dintâi, care să determine un drept la despăgubire al celui de-al doilea, astfel încât nu se poate determina cuantumul câștigului sau al pierderii ori existența acestora. Curtea a conchis că, prin plafonarea valorii despăgubirilor pe care le pot obține cesionarii, stabilită prin dispozițiile de lege criticate, intenția legiuitorului a fost aceea de a limita operațiunile speculative cu drepturi litigioase, adică limitarea veniturilor încasate de aceștia, întrucât scopul măsurilor reparatorii a fost acela de atenuare a consecințelor încălcărilor masive ale drepturilor de proprietate din trecut, nicidecum crearea de noi drepturi sau surse de venit pentru terțe persoane. Așa fiind, potrivit art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în cazul în care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, cesionarul dreptului de creanță primește un număr de puncte egal cu suma dintre prețul plătit fostului proprietar sau moștenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacționarea dreptului de proprietate și un procent de 15% din diferența până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin. (6) din lege. ...