Decizia CCR nr. 516/2023Punctul 23

23. Pe de altă parte, referitor la existența unui „bun“ în cauzele referitoare la restituirea imobilelor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un «bun» în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1“ (Hotărârea din 28 septembrie 2004, pronunțată în Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, paragraful 35). În același context, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire“, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă“, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea din 28 septembrie 2004, pronunțată în Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, paragraful 49). În lumina acestor considerente, Curtea Constituțională a constatat că cesionarii drepturilor de creanță izvorâte din legile de restituire nu se bucură de un bun în sensul Convenției, astfel încât, corelativ, nu pot invoca încălcarea dreptului de proprietate prevăzut de art. 44 din Constituție. Chiar dacă s-ar pleca de la premisa că cesionarul dreptului de creanță se bucură de un „bun“, Curtea a constatat că nu este încălcat dreptul de proprietate al acestuia. Prin Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august 1995, Curtea a statuat că, „întrucât nu poate fi vorba despre drepturi a căror existență este incontestabilă, așadar despre drepturi al căror exercițiu ar putea fi, eventual, restrâns în considerarea motivelor avute în vedere de art. 53 din Constituție, revine, ca atribut suveran, legiuitorului să aprecieze asupra modalităților și condițiilor de realizare a măsurilor reparatorii, ca și asupra unor eventuale limite ale acestora. Evident că, nefiind vorba despre restrângerea exercițiului unor drepturi, ci despre stabilirea, prin lege, a limitelor unor reparații, nu se poate vorbi despre aplicarea art. 53 din Constituție. Limitarea întinderii reparațiilor are în vedere, în cazul legii a cărei constituționalitate este discutată, posibilitățile economice și financiare existente în raport cu alte necesități și priorități economice și sociale, în a căror evaluare și satisfacere legiuitorul este suveran“ (Decizia nr. 179 din 1 aprilie 2014, precitată, paragrafele 35 și 36). ...