Decizia CCR nr. 392/2023Punctul 20

20. Curtea observă că soluția legislativă criticată a mai format obiectul controlului de constituționalitate, în raport cu critici și prevederi constituționale similare, sens în care sunt, spre exemplu, Decizia nr. 161 din 28 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 27 martie 2006, Decizia nr. 1.549 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 9 februarie 2010, sau Decizia nr. 828 din 17 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 388 din 14 aprilie 2021. Cu acele prilejuri, Curtea a reținut că Legea fundamentală nu cuprinde dispoziții care să prevadă căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, stabilind în art. 129 că acestea se exercită în condițiile legii. Curtea a arătat că accesul la justiție nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură. Astfel, accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac (Decizia nr. 161 din 28 februarie 2006, precitată, și Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). ...