Decizia CCR nr. 520/2022Punctul 16

16. În privința lipsei răspunderii pentru nerespectarea deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în vederea unificării practicii judiciare, în considerentele Deciziei nr. 2 din 11 ianuarie 2012, Curtea a reținut, pe lângă dispozițiile art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, că necesitatea unei jurisprudențe unitare a fost subliniată în repetate rânduri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a observat că divergențele profunde de jurisprudență sunt susceptibile să creeze un climat general de incertitudine și insecuritate juridică. De exemplu, prin Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Păduraru împotriva României, potrivit căreia „divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă oricărui sistem judiciar ce se sprijină pe un ansamblu de instanțe de fond cu autoritate asupra circumscripției lor teritoriale“, Curtea europeană a considerat că, „în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii jurisdicțiilor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente (...) și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept“ (paragraful 98). În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai arătat că „rolul unei jurisdicții supreme este tocmai cel de a regla contradicțiile de jurisprudență“ (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Zielinski, Pradal și Gonzalez și alții împotriva Franței, paragraful 59). ...