Decizia CCR nr. 373/2022Punctul 28

28. Referitor la critica privind restrângerea dreptului la muncă, consacrat de art. 41 din Constituție, fără îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 53 din Constituție, la paragraful 26 al Deciziei nr. 407 din 13 iunie 2017, precitată, Curtea a reținut că prevederile care stabilesc compensarea muncii prestate în afara programului normal de lucru prin „timp liber corespunzător“ nu reprezintă o reglementare cu caracter de noutate în materia dreptului muncii. Astfel, înseși prevederile art. 122 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, instituie, ca regulă, compensarea muncii suplimentare „prin ore libere plătite“ în următoarele 90 de zile calendaristice după efectuarea acesteia [anterior modificării aduse art. 122 alin. (1) din Codul muncii prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 117/2021 pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 951 din 5 octombrie 2021, termenul de compensare a muncii suplimentare prin ore libere plătite era de 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia]. Numai în subsidiar, în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă, în termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) , în luna următoare, art. 123 alin. (1) prevede că „munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia“. Rațiunea acestei reglementări este aceea de a asigura, în primul rând, refacerea psihică și fizică a organismului salariatului în urma unui volum de muncă suplimentar, astfel încât să se creeze un echilibru între timpul de muncă și timpul de odihnă, și, doar în măsura în care acest lucru nu este posibil, recompensarea bănească prin acordarea unui spor. ...