Decizia CCR nr. 174/2022Punctul 15

15. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 260 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală preiau identic soluția legislativă cuprinsă anterior în art. 172 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007, cu modificările și completările ulterioare, și care a constituit obiect al controlului de constituționalitate. În acest sens sunt Decizia nr. 676 din 31 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 17 august 2011, și Decizia nr. 129 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 30 martie 2010, prin care Curtea a apreciat că prin formularea contestației la executare se urmărește înlăturarea neregularităților comise cu prilejul urmăririi silite sau explicitarea titlului executoriu ce urmează a fi valorificat. În cadrul soluționării contestației, instanța nu poate examina împrejurări care vizează fondul cauzei și care sunt de natură să repună în discuție hotărâri care emană de la organe cu activitate jurisdicțională, în fața cărora au avut loc dezbateri contradictorii, părțile având posibilitatea, cu acel prilej, de a invoca apărările de fond necesare. O soluție contrară, sub acest aspect, ar nesocoti principiul autorității de lucru judecat, ceea ce este inadmisibil. Pe de altă parte, în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanță judecătorească sau de alt organ jurisdicțional, legea procesuală fiscală prevede că debitorul are dreptul să atace acest titlu pe calea contestației, ocazie cu care poate invoca toate apărările de fond referitoare la existența, întinderea și valabilitatea creanței constatate prin respectivul titlu executoriu. Totuși, posibilitatea formulării contestației este condiționată de inexistența unor mijloace procedurale speciale prin care să se poată ataca titlul executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea. Dacă însă legea pune la dispoziția debitorului o cale de atac specială, acesta nu mai poate formula contestație la executare în temeiul art. 172 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Curtea a reținut că o asemenea prevedere nu constituie o îngrădire a liberului acces la justiție, de vreme ce partea interesată poate folosi apărările de fond în calea de atac pe care o are la dispoziție, iar adoptarea acestei măsuri nu face, în realitate, decât să dea expresie preocupării legiuitorului de a preveni abuzul de drept constând în invocarea acelorași apărări în două căi de atac diferite, în scopul tergiversării cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești. Curtea a subliniat că accesul liber la justiție, ca de altfel orice drept fundamental consacrat ca atare de Constituție, are caracter legitim numai în măsura în care este exercitat cu bună-credință, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor și intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept, astfel încât stabilirea de către legiuitor a acestor limite nu aduce nicio îngrădire dreptului în sine, ci, dimpotrivă, creează premisele valorificării sale în concordanță cu exigențele generale proprii unui stat de drept. În plus, Curtea a subliniat că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, stabilirea competenței instanțelor și a procedurii de judecată constituie atributul exclusiv al legiuitorului, acesta fiind ținut, desigur, ca în procesul de legiferare să se circumscrie cadrului constituțional. ...