Decizia CCR nr. 110/2022Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că judecătorul cauzei nu ar trebui să „pipăie“ aparența de fapt din cauză și să procedeze la reîncadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecata penală, pentru că orice formă de „aprobare“/„admitere“ a cererii de schimbare a încadrării juridice ar reprezenta o antepronunțare, atât pe acuzația inițială, cât și pe noua acuzație formulată de procuror. Susține că instanța penală nu poate face altceva decât să ia act de cererea acuzării și, verificând dacă această cerere întrunește elementele de formă similare celor cerute pentru sesizarea inițială a instanței de judecată penală (prin rechizitoriu), să se considere învestită cu soluționarea cauzei în noile limite și pentru noua acuzație. Nu se poate accepta ca instanța de judecată să poată verifica dacă noua încadrare juridică s-ar potrivi mai bine situației de fapt descrise în actul de sesizare ori dacă ar fi mai adecvată din punct de vedere legal, pentru că acest fapt ar avea semnificația unei imixtiuni în atribuțiile acuzării. Apreciază că motivele anterioare sunt susținute de absența totală din textul art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală a oricărei formulări care să prevadă că instanța penală analizează cererea de schimbare a încadrării juridice altfel decât formal. Arată că, în sistemul de drept român, competența acuzării revine exclusiv Ministerului Public, iar competența judecării cauzei revine instanțelor de judecată, astfel că modificarea acuzației, în cursul procesului penal, deși admisibilă legal și procedural și acceptabilă de principiu, nu poate și nu trebuie să treacă prin filtrul instanței de judecată, judecătorul/judecătorii cauzei neputând să facă altceva decât să ia act de o eventuală cerere formulată de către acuzare. Invocă considerente ale jurisprudenței instanței de control constituțional potrivit cărora garanțiile unui proces echitabil în materie penală, instituite atât în art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cât și pe cale jurisprudențială, privesc dreptul la un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, egalitatea armelor, principiul contradictorialității, motivarea hotărârilor, dreptul acuzatului de a păstra tăcerea - garanții implicite ale desfășurării procedurii; publicitatea procesului, termenul rezonabil - garanții explicite ale desfășurării procedurii; prezumția de nevinovăție, dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzației, acordarea timpului și facilităților pentru pregătirea apărării, dreptul la apărare, dreptul acuzatului de a interoga martorii din proces, dreptul la asistența gratuită a unui interpret. Susține că teza conform căreia, dacă fapta reținută în actul de sesizare în sarcina persoanei acuzate nu se regăsește perfect în norma care o incriminează, atunci instanța de judecată este obligată - din oficiu sau la cererea participanților la procesul penal, indiferent de procedura de judecată pe care o aplică - să îi găsească corespondentul în cadrul normativ, potrivit art. 386 din Codul de procedură penală, este una extrem de periculoasă, pentru că instanța s-ar transforma din judecător în acuzator. Invocă considerente ale Deciziei Curții Constituționale nr. 253 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 18 iulie 2017, potrivit cărora „datele, care ar putea conduce la concluzia că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată, pot să apară doar în cursul cercetării judecătorești ca urmare a readministrării probelor din urmărirea penală ori a administrării de probe noi“, însă susține că, în această situație, există posibilitatea ca acuzarea să solicite schimbarea încadrării juridice a faptei, în caz contrar instanța urmând să judece cauza cu care a fost inițial sesizată, inclusiv cât privește încadrarea faptei. ...