Decizia CCR nr. 12/2022Punctul 18

18. În ceea ce privește critica referitoare la dispozițiile art. 2 din Legea nr. 55/2020, Curtea reține că, potrivit art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 21 ianuarie 1999, cu modificările și completările ulterioare, „Starea de urgență reprezintă ansamblul de măsuri excepționale de natură politică, economică și de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul țării sau în unele unități administrativ-teritoriale care se instituie în următoarele situații: a) existența unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea națională ori funcționarea democrației constituționale; b) iminența producerii ori producerea unor calamități care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre.“ Potrivit art. 4 din aceeași ordonanță de urgență, „pe durata stării de asediu sau a stării de urgență, exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentale poate fi restrâns, cu excepția drepturilor omului și libertăților fundamentale prevăzute la art. 3^2, numai în măsura în care situația o cere și cu respectarea art. 53 din Constituția României, republicată.“ Prevederile art. 93 din Constituție stabilesc că Președintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență în întreaga țară ori în unele unități administrativ-teritoriale, solicitând Parlamentului încuviințarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. ...