Decizia CCR nr. 730/2021Punctul 5

5. Autorii excepției susțin că termenii folosiți de legislația națională dau posibilitatea unor interpretări care nu sunt în acord cu modul în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a interpretat noțiunile de „timp de muncă“ și „perioadă de repaus“ din art. 2 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru. În acest sens amintesc Cauza Nicușor Grigore împotriva Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva - Direcția silvică București (C-258/10), în care s-a reținut că stabilirea ca „timp de lucru“, în sensul Directivei 2003/88/CE, a unei perioade de prezență a lucrătorului depinde de obligația acestuia din urmă de a se afla la dispoziția angajatorului său, iar factorul determinant este împrejurarea că lucrătorul este obligat să fie prezent fizic la locul determinat de angajator și să fie la dispoziția acestuia pentru a putea efectua imediat, în caz de nevoie, prestațiile corespunzătoare (pct. 53). Dacă salariatul poate, în afara timpului de lucru de 40 de ore pe săptămână, să își organizeze timpul, să părăsească locul de muncă și să se dedice propriilor interese, perioada consacrată unor astfel de activități nu poate fi considerată „timp de lucru“ în sensul art. 2 punctul 1 din Directiva 2003/88/CE (pct. 66). Dacă, dimpotrivă, salariatul locuiește într-o locuință de serviciu pusă la dispoziția sa la locul de muncă și dacă reiese din verificările instanței că salariatul trebuie în realitate, în vederea îndeplinirii obligațiilor sale, să se afle la dispoziția angajatorului, pentru a putea efectua imediat, în caz de nevoie, prestațiile corespunzătoare, sunt întrunite elementele caracteristice noțiunii de „timp de lucru“ (pct. 67). Astfel, este necesar să se constate că obligațiile care îl pun pe lucrător în imposibilitatea de a-și alege locul de ședere în perioadele de inactivitate profesională reprezintă o formă de exercitare a funcțiilor acestuia (pct. 68). Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut, de asemenea, că, în ceea ce privește noțiunea de „timp de lucru“, art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE o definește ca fiind orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului, și își exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislația și/sau practicile naționale, și că această noțiune trebuie înțeleasă prin opoziție cu noțiunea de „perioadă de repaus“, acestea excluzându-se reciproc. În acest context, Curtea a apreciat că Directiva 2003/88/CE nu prevede o categorie intermediară între perioadele de lucru și cele de repaus, iar printre elementele caracteristice noțiunii de „timp de lucru“ în sensul directivei nu figurează intensitatea lucrului efectuat de salariat sau randamentul acestuia (pct. 43). În situația în care reglementarea națională este compatibilă cu directiva, trebuie examinat dacă modul de aplicare efectivă a acesteia poate duce la rezultate incompatibile cu cerințele directivei (pct. 56). ...