Decizia CCR nr. 426/2021Punctul 19

19. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă și Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată, în esență, că norma a cărei neconstituționalitate a fost declarată prin Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 este o normă de procedură civilă în materia căilor de atac. Ca atare, dispoziția procedurală, în forma reconfigurată ca efect al deciziei Curții Constituționale, are valoarea unei legi noi de procedură civilă în materia căilor de atac, a cărei aplicare în timp presupune observarea prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor, dar și a regulilor după care se soluționează conflictul de norme procesual civile, care se regăsesc în Codul de procedură civilă, respectiv în cuprinsul prevederilor art. 24-27, indicate în doctrină drept norme generale de drept tranzitoriu. Din această perspectivă, principiul aplicării pentru viitor a deciziilor Curții Constituționale, consacrat de art. 147 alin. (4) din Constituție, nu împiedică, ci, dimpotrivă, impune aplicarea dispozițiilor art. 24-27 din Codul de procedură civilă, atât timp cât diferitele situații juridice ce reclamă stabilirea în concret a legii aplicabile în cazul unui conflict de norme de procedură civilă nu pot fi rezolvate doar prin raportarea la Legea fundamentală. În concepția actualului Cod de procedură civilă, legea care guvernează desfășurarea procesului și întocmirea actelor de procedură, inclusiv regimul căilor de atac, este legea în vigoare la data începerii procesului, această regulă fiind justificată de unitatea procesului civil, de interdependența actelor, fazelor și etapelor procesuale, care reclamă și o unitate de reglementare aptă să guverneze procesul în ansamblul său, de necesitatea respectării previziunilor și așteptărilor legitime ale părților. În cauză, momentul în raport cu care s-a stabilit regimul căilor de atac era depășit la data publicării deciziei Curții Constituționale, constituindu-se într-o facta praeterita, așa încât aplicarea efectelor acestei decizii pentru astfel de situații ar însemna o întoarcere în timp și deci încălcarea principiului neretroactivității. Printr-o astfel de aplicare, hotărârea instanței constituționale nu ar mai avea putere doar pentru viitor, ci ar avea, în mod nepermis, putere și efecte pentru trecut, modificând efectele juridice pe care legiuitorul le-a atașat actului de învestire a instanței, prin care a început procesul (tempus regit actum), atunci când a stabilit căror căi de atac va fi supusă hotărârea judecătorească. ...