Decizia CCR nr. 233/2021Punctul 5

5. Astfel, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, precizează: „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“. Rezultă de aici că examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere conformitatea acestuia cu dispozițiile și principiile Legii fundamentale. Controlul de constituționalitate realizat de Curtea Constituțională nu se poate concretiza în modificarea ori completarea textelor legale deduse controlului de constituționalitate. Prin urmare, solicitarea adresată Curții Constituționale de autorul excepției de neconstituționalitate din prezenta cauză de a impune judecătorilor obligația de a motiva, fie și numai succint, hotărârile judecătorești încă de la data pronunțării lor sau, cel puțin, de a impune judecătorilor sancțiuni pentru nerespectarea termenelor prevăzute de Codul de procedură penală excedează competenței jurisdicției constituționale, așa cum aceasta a fost reglementată prin Constituție și prin legea sa organică. Curtea Constituțională nu își poate aroga rolul de a crea sau de a modifica norme juridice și nu se poate substitui legiuitorului fără a încălca ea însăși prevederile art. 61 din Constituție, conform cărora „Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării“. De altfel, într-un număr semnificativ de decizii Curtea a respins excepțiile de neconstituționalitate ca inadmisibile, apreciind că nu au fost formulate veritabile critici de neconstituționalitate, „ci mai degrabă propuneri de lege ferenda, asupra cărora însă Curtea nu se poate pronunța, neavând competența de a modifica sau completa dispozițiile de lege supuse controlului de constituționalitate, așa cum prevede art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992“ (a se vedea Decizia nr. 367/2015, Decizia nr. 162/2016 și Decizia nr. 102/2016). ...