Decizia CCR nr. 61/2017Punctul 45

45. În continuare, având în vedere neconstituţionalitatea astfel constatată, Curtea urmează, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „Dezbaterea are loc în plenul Curţii Constituţionale, cu participarea judecătorilor Curţii, pe baza sesizării, a documentelor şi a punctelor de vedere primite, atât asupra prevederilor menţionate în sesizare, cât şi asupra celor de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate“, să îşi extindă controlul de constituţionalitate şi cu privire la art. 6 din lege, text care nu poate fi disociat de art. 3 alin. (1) prin raportare la art. 20-24 din lege. Art. 6 din lege prevede că este oficială interpretarea făcută de un organ de stat aparţinând puterii legislative, executive şi judecătoreşti, în exercitarea atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii, iar autoritatea care a adoptat norma legală este competentă să facă şi interpretarea ei oficială, caz în care interpretarea oficială se numeşte autentică; acest text legal constituie o dispoziţie normativă cu caracter general dezvoltată în capitolele II, III, IV şi V ale legii şi, prin urmare, este contrară art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin prisma faptului că se referă la interpretarea autentică realizată de un organ de stat aparţinând puterii executive, pe când în sensul celor de mai sus, interpretarea poate viza numai actele de reglementare primară emise de executiv [ordonanţe/ordonanţe de urgenţă]. De asemenea, art. 6 din lege încalcă art. 1 alin. (5) coroborat cu art. 124 din Constituţie, în sensul că recunoaşte posibilitatea puterii judecătoreşti de a emite acte normative interpretative. Mai exact, obiectul legii, astfel cum este configurat la art. 1 din lege, fiind în sine echivoc, se referă la procedura de interpretare a actelor normative, dar nu şi la regulile/metodele de interpretare. Astfel, în timp ce metodele de interpretare şi caracterul oficial al interpretării date vizează orice interpretare realizată de un organ de stat, procedura de interpretare a actelor normative poate viza numai organele care au competenţa de a emite ele însele acte normative. Prin urmare, în mod firesc se înţelege că sfera de reglementare a legii vizează numai autorităţile publice care au competenţa de a emite acte normative. Or, întrucât puterea judecătorească cuprinde numai sistemul instanţelor judecătoreşti [nu se referă la întreaga autoritate judecătorească, autoritate care mai cuprinde Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii], în privinţa acestora nu se poate reglementa o procedură a interpretării actelor normative din moment ce instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a genera ele însele norme juridice. Prin urmare, în condiţiile în care obiectul legii este ambiguu, vizând procedura de interpretare a actelor normative, referirea în cadrul legii la instanţele judecătoreşti ar duce la calificarea acestora drept organe de stat care au competenţa de a adopta acte normative, ceea ce încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 124 din Constituţie. ...