Decizia CCR nr. 161/2021Punctul 4

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate instanța de judecată, autoare a acesteia, susține, în esență, că dispozițiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală încalcă principiile fundamentale privind valorile statului de drept, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil, libertatea individuală, răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, înfăptuirea justiției, instanțele judecătorești și folosirea căilor de atac. În acest sens, arată că „soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală este constituțională numai în măsura în care, în cazul unei soluții de netrimitere în judecată sau de achitare, nu limitează dreptul la repararea pagubei al persoanelor împotriva cărora s-a luat o măsură preventivă numai la ipotezele în care există ordonanță, încheiere sau hotărâre definitivă prin care să se fi stabilit că privarea de libertate a fost nelegală“. De asemenea, susține că „modul acesta de interpretare a prevederilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, care îngrădește dreptul persoanelor lipsite de libertate în cauze finalizate prin achitare sau netrimitere în judecată să ceară despăgubiri decât dacă au o hotărâre ce constată nelegalitatea arestării, este neconstituțional, deoarece este contrar scopului pentru care art. 504 alin. 2 din vechiul Cod de procedură penală a fost modificat, anume pentru extinderea dreptului la repararea pagubei“. Consideră astfel că o asemenea interpretare restrictivă a dreptului la despăgubiri este în contradicție cu deciziile Curții Constituționale nr. 45 din 10 martie 1998 și nr. 255 din 20 septembrie 2001. În continuare, apreciază că, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale cu privire la dispozițiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, este o chestiune de interpretare ce revine instanțelor judecătorești dacă acordarea despăgubirilor civile pentru lipsirea de libertate în mod nelegal este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care se constată nelegalitatea măsurii arestului preventiv, interpretare care excedează competențelor Curții Constituționale (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 18, Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, paragraful 23, Decizia nr. 271 din 10 mai 2016, paragraful 21, și Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, paragraful 21). Arată că, prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul acestuia, hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, neputând constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate. De asemenea, arată că, prin deciziile mai sus citate, Curtea Constituțională a statuat obligația instanțelor penale de a se pronunța asupra legalității măsurii lipsirii de libertate în ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală (Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, paragraful 16, Decizia nr. 271 din 10 mai 2016, paragraful 15, și Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, paragraful 16). Concluzionează că, în lipsa unei încheieri definitive sau a unei hotărâri definitive a instanței de judecată învestite cu judecarea cauzei prin care să se constate nelegalitatea lipsirii de libertate, „persoana care a fost lipsită de libertate în cursul procesului penal, iar la final a fost achitată, este lipsită de remediul efectiv de a accede la despăgubiri pentru paguba, evidentă și de necontestat, suferită“. Mai arată că nicio normă de procedură penală nu obligă instanța care pronunță o soluție de achitare ori de încetare a procesului penal să facă o analiză a legalității încheierilor definitive prin care s-au dispus măsuri preventive cu privire la inculpatul care a fost achitat sau față de care procesul penal a încetat. Totodată, menționează că instanța civilă nu poate cenzura hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat, „critica legalității ori temeiniciei oricărei hotărâri judecătorești devenită definitivă fiind prohibită de lege, potrivit dispozițiilor art. 430-431 din Codul de procedură civilă“. Așadar, nici instanța penală care pronunță achitarea inculpatului ori încetarea procesului penal și nici instanța civilă învestită cu judecarea acțiunii în despăgubiri nu au competența procedurală de a cenzura o încheiere penală intrată în puterea lucrului judecat, cu scopul de a constata dacă o măsură preventivă care nu mai este în curs a fost sau nu legală. Cenzura hotărârilor judecătorești definitive se poate face, atât în materie penală, cât și în materie civilă, doar în căile extraordinare de atac, în condițiile expres și limitativ impuse de normele de procedură incidente. Astfel, condiționarea obținerii de despăgubiri de existența încheierii prin care s-a constatat nelegalitatea măsurii arestului preventiv implică o probă imposibil de realizat. De asemenea, consideră că imposibilitatea de a obține despăgubiri în temeiul textului de lege criticat generează un tratament discriminatoriu pentru persoanele achitate raportat la persoanele condamnate definitiv care beneficiază de deducerea din pedeapsa aplicată a perioadei de arest preventiv. ...