Decizia CCR nr. 136/2021Punctul 35

35. În ceea ce privește existența dreptului la reparație, prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenție sunt respectate atunci când este posibilă solicitarea de despăgubiri pentru o privare de libertate realizată cu încălcarea condițiilor prevăzute în paragrafele 1, 2, 3 sau 4 ale art. 5 din Convenție (Hotărârea din 16 octombrie 2008, pronunțată în Cauza Lobanov împotriva Rusiei, paragraful 54; Hotărârea din 8 februarie 2011, pronunțată în Cauza Michalák împotriva Slovaciei, paragraful 204), ceea ce presupune că un drept executoriu la despăgubire trebuie să fie disponibil fie înainte, fie după pronunțarea Curții (Hotărârea din 29 noiembrie 1988, pronunțată în Cauza Brogan și alții împotriva Regatului Unit, paragraful 67; Hotărârea din 17 ianuarie 2012, pronunțată în Cauza Stanev împotriva Bulgariei, paragrafele 183 și 184). În acest sens, Curtea de la Strasbourg a reținut că exercitarea efectivă a dreptului la despăgubire trebuie să fie asigurată cu un suficient grad de certitudine (Hotărârea din 22 februarie 1989, pronunțată în Cauza Ciulla împotriva Italiei, paragraful 44; Hotărârea din 26 noiembrie 1997, pronunțată în Cauza Sakik și alții împotriva Turciei, paragraful 60), adică despăgubirea trebuie să fie disponibilă atât în teorie (Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunțată în Cauza Dubovik împotriva Ucrainei, paragraful 74), cât și în practică (Hotărârea din 18 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza Chitayev și Chitayev împotriva Rusiei, paragraful 195). Așa fiind, la examinarea cererilor de despăgubire, autoritățile naționale trebuie să interpreteze și să aplice legislația internă în spiritul art. 5 din Convenție, fără un formalism excesiv (Hotărârea din 17 martie 2009, pronunțată în Cauza Houtman și Meeus împotriva Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 8 decembrie 2011, pronunțată în Cauza Shulgin împotriva Ucrainei, paragraful 65; Hotărârea din 12 iunie 2018, pronunțată în Cauza Fernandes Pedroso împotriva Portugaliei, paragraful 137). ...