Decizia CCR nr. 102/2021Punctul 4

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate, cu privire la dispozițiile art. 52 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, se susține că acestea determină instanța penală să se substituie unei instanțe care judecă în altă materie, cum este cazul instanței de contencios fiscal, pentru a reține ceea ce, în mod judicios, numai cea de-a doua instanță ar putea să hotărască, mai exact pentru a clarifica anumite aspecte ale cauzei - fie în urma unei cercetări proprii, dacă instanța specializată nu s-a pronunțat anterior, fie reținând ceea ce s-a hotărât cu autoritate de lucru judecat de către o astfel de instanță, dacă există o hotărâre în acest sens. Se susține că, potrivit textului criticat, în cadrul procesului penal se urmărește corectarea pretinselor erori ale instanței care s-a pronunțat definitiv, controlul instanței penale constituind, astfel, o cale de atac împotriva hotărârii definitive a primei instanțe. Se arată că aceasta echivalează cu casarea unei hotărâri judecătorești definitive de natură civilă de către o instanță penală, printr-o nouă apreciere a faptelor, care poate fi radical opusă celor reținute în hotărârea primei instanțe. Se arată că ipoteza/chestiunea prealabilă, la care fac referire prevederile art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală, reprezintă un element constitutiv al infracțiunii pentru care persoana vizată este trimisă în judecată, fiind indispensabilă pentru constatarea existenței acesteia sau calificarea sa, indiferent că privește elemente referitoare la faptă, la făptuitor sau la valoarea socială ocrotită. Se susține, totodată, că sintagma „cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii“ a fost prevăzută pentru prima oară în cuprinsul normei procesual penale ce reglementează chestiunile prealabile prin Codul de procedură penală în vigoare, fără ca expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 să cuprindă explicații referitoare la motivele acestei modificări. ...