Decizia CCR nr. 52/2025Punctul 4

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală și ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 încalcă principiile fundamentale privind statul de drept, calitatea legii, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, înfăptuirea justiției, legalitatea incriminării și a pedepsei, realizarea justiției prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești, asigurarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a interpretării și aplicării unitare a legii de către celelalte instanțe judecătorești, folosirea căilor de atac și dreptul la un recurs efectiv, întrucât limitează sfera cazurilor de recurs în casație. Arată că această cale extraordinară de atac a fost, practic, golită de conținut, întrucât au fost abrogate mare parte din cazurile de recurs în casație. Consideră că, din această cauză, nu mai poate fi îndeplinit scopul căii de atac a recursului în casație, așa cum este acesta reglementat de dispozițiile art. 433 din Codul de procedură penală, și anume judecarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. De asemenea, apreciază că se ajunge la o imposibilitate de îndreptare a erorilor de judecată comise de instanța de apel în materie penală, având în vedere că aplicarea greșită a legii nu mai poate fi înlăturată prin intermediul niciunei alte căi de atac (contestație în anulare, revizuire sau contestație la executare). Arată că, în speță, instanța de control judiciar a omis să examineze și să se pronunțe asupra tuturor motivelor de apel formulate de inculpată, cum ar fi cele referitoare la neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunilor imputate, respingând, ca nefondată, calea ordinară de atac promovată împotriva hotărârii primei instanțe. Menționează că sub imperiul vechiului Cod de procedură penală existau trei căi ordinare de atac, și anume fond, apel și recurs. În anul 2006 legiuitorul a abrogat dispozițiile art. 385^9 alin. 1 pct. 171 din Codul de procedură penală din 1968, însă Curtea Constituțională a constatat, prin Decizia nr. 783 din 2009, că abrogarea pct. 171 al art. 385^9 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, prin eliminarea posibilității criticării pe calea recursului a unei hotărâri judecătorești pe motiv că este contrară legii sau că s-a făcut o greșită aplicare a legii, închide părții interesate calea valorificării efective a dreptului încălcat. Ca urmare a deciziei menționate, acest motiv de recurs a fost reintrodus la pct. 172 al art. 385^9 alin. 1 din vechiul Cod de procedură penală. Consideră că evoluția legislativă a instituției recursului poate fi pusă în legătură cu involuția calității actului de justiție și a încrederii justițiabililor în activitatea de judecată. Totodată, susține că, deși are aceeași natură juridică și aceeași finalitate, prin sfera extinsă a cazurilor în care poate fi exercitată, calea extraordinară de atac a recursului din materie civilă oferă un standard de protecție a dreptului de acces la justiție și la înfăptuirea dreptății superior celui din procesul penal, deși consecințele unei hotărâri penale nelegale sunt mult mai dramatice decât cele ale unei hotărâri civile nelegale. ...