Decizia CCR nr. 553/2022Punctul 6

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală și ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 încalcă principiile fundamentale privind statul de drept, respectarea legilor, egalitatea cetățenilor în fața legii, accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil, folosirea căilor de atac și dreptul la un recurs efectiv. Arată, astfel, că în reglementarea actuală - prin limitarea sferei cazurilor de recurs în casație - această cale de atac a fost, practic, lipsită de conținut, devenind inaptă să atingă obiectivul definit prin lege, în conflict vădit cu prevederile constituționale și reglementările internaționale invocate. Consideră că, deși are aceeași natură juridică și aceeași finalitate, prin sfera extinsă a cazurilor în care poate fi exercitată, calea extraordinară de atac similară din materie civilă oferă un standard de protecție a dreptului de acces la justiție și la înfăptuirea dreptății superior celui din procesul penal, deși consecințele unei hotărâri penale nelegale sunt mult mai dramatice decât cele ale unei hotărâri civile nelegale. În ceea ce privește dispozițiile art. 440 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, susține, în esență, că acestea încalcă principiile fundamentale privind respectarea legilor, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, precum și independența și inamovibilitatea judecătorilor. Consideră că dispozițiile de lege criticate sunt neconstituționale, întrucât numai unul dintre cei trei membri ai completului de judecată care urmează să soluționeze cererea este abilitat să se pronunțe asupra admisibilității în principiu, iar judecata se desfășoară fără citarea părților și fără participarea procurorului, în condițiile în care prevederile art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală îngăduie interpretarea potrivit căreia, cu ocazia verificării respectării dispozițiilor art. 438 din același cod, judecătorul nu se limitează la o verificare formală a indicării cazurilor de recurs în casație și a motivării lor, ci examinează dacă, în raport cu motivele arătate, sunt incidente cazurile de recurs în casație, antamând, astfel, judecata pe fondul cererii. De asemenea, arată că dispozițiile art. 440 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală prevăd că examinarea admisibilității cererii de recurs în casație se realizează „fără citarea părților și fără participarea procurorului“. Or, având în vedere că termenii „citare“ și „participare“ au accepțiuni complet diferite, s-ar putea interpreta că numai participarea procurorului este interzisă, nu și a părților, care se pot prezenta, fără să fie citate, situație în care pot pune și concluzii. ...