Decizia CCR nr. 498/2021Punctul 6

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală și ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 încalcă principiile fundamentale privind statul de drept, obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, egalitatea în drepturi a cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, întrucât restrâng sfera hotărârilor penale ce pot fi supuse casării, atât prin exceptarea de la atacarea cu recurs în casație a hotărârilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor, cât și prin reducerea numărului motivelor de recurs în casație. Consideră că dispozițiile de lege criticate sunt lipsite de claritate, precizie și predictibilitate, întrucât nu fac distincție între deciziile prin care s-a dispus rejudecarea în totalitate și cele prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor doar în parte, generând „riscul ca o hotărâre desființată parțial în apel să nu poată fi atacată cu recurs în casație în partea care a rămas definitivă“. De asemenea, arată că eliminarea posibilității criticării pe calea recursului în casație a unei hotărâri judecătorești prin care instanța de apel a omis să examineze toate motivele invocate închide pentru partea interesată calea valorificării efective a dreptului încălcat. Astfel, „în configurația actuală a cazurilor, recursul în casație a devenit o cale de atac aproape lipsită de conținut, inaptă să atingă obiectivul defipt prin lege“. Or, această cale extraordinară de atac nu este un scop în sine, ci un mijloc de înlăturare a ilegalităților, instanța de casare judecând exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului. Totodată, consideră că natura și finalitatea recursului în casație și ale recursului în materie civilă sunt aceleași, și anume să asigure conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Comparând însă conținutul reglementării acestei căi extraordinare de atac în legea penală și legea civilă, autorul excepției remarcă „existența unor diferențe majore, în detrimentul penalului“, ceea ce înseamnă că „standardul de protecție a dreptului de acces la justiție și la înfăptuirea dreptății este net superior în procesul civil, deși consecințele unei hotărâri penale nelegale sunt mult mai dramatice decât cele ale unei hotărâri civile nelegale“. Invocă și jurisprudența Curții Constituționale cu privire la principiul egalității în fața legii, și anume considerentele deciziilor nr. 270 din 23 aprilie 2015 și nr. 368 din 30 mai 2017. Arată că în același sens este și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene“ împotriva Belgiei, Marckx împotriva Belgiei, Rasmussen împotriva Danemarcei, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, Gaygusuz împotriva Austriei, Larkos împotriva Ciprului, Bocancea și alții împotriva Moldovei). ...