Decizia CCR nr. 498/2021Punctul 7

7. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, în ceea ce privește dispozițiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală, arată că excluderea deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzei de la posibilitatea declarării recursului în casație se încadrează în ordinea firească pe care o ocupă această cale extraordinară de atac în sistemul procesual penal român. Este logic ca o cale extraordinară de atac să se exercite numai împotriva unei hotărâri prin care s-a statuat în mod definitiv cu privire la un raport juridic penal. Or, în cazul deciziilor de trimitere spre rejudecare pronunțate de instanțele de apel (curți de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție), cauza penală dedusă judecății nu a fost definitiv judecată și, prin urmare, este absurdă recunoașterea unei căi extraordinare de atac. În cazul în care rejudecarea este dispusă doar parțial, cu privire doar la anumiți inculpați - așa cum este cazul și în speță -, este evident că norma de excludere a căii extraordinare de atac nu este aplicabilă pentru inculpatul față de care cauza este judecată în mod definitiv. Aceste decizii de rejudecare parțială sunt atacabile cu recurs în casație de către inculpatul/inculpații față de care raportul juridic de drept penal s-a definitivat, iar textul nu este susceptibil de o altă interpretare. În ceea ce privește dispozițiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, arată că - așa cum a statuat în jurisprudența sa Curtea Constituțională, de exemplu, prin deciziile nr. 424 din 9 iunie 2015 și nr. 743 din 13 decembrie 2016 -, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casație prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac, astfel că dispozițiile de lege criticate nu încalcă niciuna dintre prevederile constituționale invocate. Consideră că ține de viziunea asupra politicii penale împrejurarea că legiuitorul a exclus dintre motivele recursului în casație cazul prevăzut - în forma inițială a Codului de procedură penală - de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 14 din acest cod, și anume acela în care „instanța nu s-a pronunțat asupra unuia sau mai multor motive de apel“, respectiv că nu l-a preluat identic dintre cazurile de recurs - cale ordinară de atac - reglementate în Codul de procedură penală din 1968 pe acela „când s-a făcut o greșită aplicare a legii“. Astfel, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casație, dublată însă de suplimentarea cazurilor de contestație în anulare și de revizuire, legiuitorul a urmărit ca doar anumite încălcări ale legii, și anume cele mai importante și care sunt determinate de chestiuni obiective, să poată să fie luate în considerare, cu excluderea de sub incidența căii extraordinare de atac a acelor situații în care analiza unei eventuale aplicări greșite a legii ar implica aprecieri privind probele administrate sau raționamentele logico-juridice ale instanțelor inferioare. Consideră că o astfel de viziune este corectă și nu încalcă prevederile art. 16 din Legea fundamentală, prin comparație cu situația persoanelor care pot declara recurs în materie civilă, și nici dispozițiile art. 21 din Constituție, prin prisma aplicabilității prevederilor art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție. ...