Decizia CCR nr. 498/2021Punctul 3

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul avocatului autorului excepției, care solicită admiterea acesteia. În acest sens, arată că, în cauza în care a fost ridicată prezenta excepție, instanța nu a analizat toate motivele de apel și a pronunțat o decizie ce conține multiple erori de judecată, iar noul Cod de procedură penală nu permite remedierea acestora nici pe calea recursului în casație și nici pe calea revizuirii sau a contestației în anulare. Subliniază că prin dispozițiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 legiuitorul a abrogat, înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, nu mai puțin de nouă din cele paisprezece cazuri de casare stabilite de prevederile art. 438 alin. (1) din cod, astfel încât recursul în casație a devenit o cale de atac aproape lipsită de conținut. Consideră că, în acest mod, legiuitorul aduce atingere dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală, întrucât dreptatea și celelalte valori supreme ale statului de drept nu sunt asigurate, iar supremația Constituției nu este respectată. De asemenea, invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) și ale art. 21 alin. (1) -(3) , pentru argumente bazate pe comparația între reglementarea recursului în casație în materie penală și reglementarea recursului în materie civilă, care, în esență, reprezintă aceeași cale extraordinară de atac. Arată că legiuitorul are competența de a legifera, dar nu în mod abuziv. În ceea ce privește argumentele care ar justifica soluția legislativă criticată referitoare la exceptarea de la atacarea cu recurs în casație a hotărârilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor și la reducerea numărului motivelor de recurs în casație, și anume specificul respectivei căi extraordinare de atac, degrevarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și necesitatea prezervării securității juridice, consideră că acestea nu rezistă la o analiză mai atentă. Astfel, specificul căii extraordinare de atac a recursului nu poate justifica existența unor diferențe majore de reglementare între materia civilă și cea penală, dimpotrivă. De asemenea, susține că atât Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și Curtea Constituțională sunt supraaglomerate, și nu de astăzi. Or, nu s-a pus problema limitării competențelor acesteia din urmă. Cu privire la securitatea juridică, arată că hotărârea definitivă nu este sacrosanctă în cazul în care conține erori de judecată, întrucât justițiabilul se află într-o situație de insecuritate juridică, ce nu trebuie conservată, ci înlăturată. Totodată, invocă Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, prin care instanța de contencios constituțional a constatat că abrogarea dispozițiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 17^1 din Codul de procedură penală din 1968 - care reglementau un motiv de casare - este neconstituțională. De asemenea, în aceeași materie, prin Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, Curtea a constatat ca fiind neconstituțională și modificarea dispozițiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 12 din vechiul Cod de procedură penală. ...