Decizia CCR nr. 149/2019Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin, în esență, că dispozițiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală și ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 încalcă accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la un recurs efectiv. Consideră că exceptarea de la atacarea cu recurs în casație a hotărârilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor constituie o „interpretare nerațională a unei exigențe procedurale care poate fi de natură să împiedice examinarea efectivă a unei cereri în justiție“. De asemenea arată că, prin eliminarea posibilității criticării pe calea recursului în casație a unei hotărâri judecătorești prin care nu s-a făcut o analiză efectivă a motivelor de apel, se închide părții interesate calea valorificării efective a dreptului încălcat. Așa cum a reținut și Curtea Constituțională în jurisprudența sa, ori de câte ori legea penală sau civilă a fost încălcată, trebuie să se asigure părții interesate posibilitatea de a cere și obține restabilirea legalității prin casarea hotărârii nelegale. Or, prin abrogarea punctelor 9 și 14 ale art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, se creează un vid de reglementare în ceea ce privește desființarea unei hotărâri nelegale pronunțate de o instanță de control judiciar prin care s-a dispus, în mod arbitrar, trimiterea cauzei spre rejudecare. Arată că accesul liber la justiție, consacrat de prevederile art. 21 din Constituție, presupune posibilitatea concretă de a uza de toate mijloacele procesuale pentru apărarea unui drept sau interes legitim, inclusiv pe calea unui recurs efectiv ce vizează orice posibilă încălcare a unui drept procedural. Or, lipsirea părții interesate de posibilitatea „de a invoca o interpretare eronată a unei decizii judecătorești afectează dreptul la apărare, prin inexistența unui proces echitabil care să asigure, între altele, accesul în fața unei jurisdicții superioare, pentru a dispune cu privire la redresarea situației litigioase, adică la existența unei încălcări a drepturilor omului și a libertăților fundamentale“. Susține că, în speță, instanța de apel, fără a avea un text procedural care să prevadă expres cazul de desființare a unei hotărâri judecătorești pentru o presupusă cercetare judecătorească incompletă și fără a face vreo referire concretă la eventualele greșeli ale instanței de fond, a dispus casarea hotărârii acesteia, însușindu-și motivele de apel ale parchetului. Arată că acesta din urmă a criticat hotărârea instanței de fond, în esență, pentru că cercetarea judecătorească ar fi fost incompletă și că nu au fost administrate toate probele, în condițiile în care chiar Parchetul a solicitat limitarea audierii martorilor propuși inițial, pe motiv ca aceștia ar fi necooperanți. Consideră că rațiunea instituirii dispozițiilor art. 13 din Convenție referitoare la dreptul la un recurs efectiv a fost tocmai aceea de a permite invocarea în substanță a drepturilor și libertăților fundamentale, respectiv înlăturarea eventualelor încălcări ale acestora și a consecințelor lor pentru titular. Or, înlăturarea din legea procesual penală română a posibilității de a contesta pe calea recursului în casație o hotărâre - chiar dacă aceasta este una de trimitere spre rejudecare -, pentru lipsa motivării ori refuzul de a analiza în concret motivele de apel invocate, face ca procedura în sine să fie lipsită de o garanție eficientă împotriva arbitrarului. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că prevederile art. 6 din Convenție implică în sarcina tribunalului obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, a argumentelor și a cererilor părților referitoare la probe, sub rezerva aprecierii pertinenței acestora (Hotărârea din 19 aprilie 1994, pronunțată în Cauza Van de Hurk împotriva Olandei, paragraful 59, Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunțată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30). Deși textele menționate sunt invocate pe tărâmul căii extraordinare de atac a recursului în casație, consideră că punctele 9 și 14 ale art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală - care au fost abrogate prin dispozițiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 - asigurau o evidentă posibilitate de a se verifica temeiurile de fapt și de drept care au dus la soluția pronunțată de către instanța de apel. Apreciază că readucerea în sfera recursului în casație a acestor motive nu ar echivala cu transformarea recursului într-o cale de atac ordinară, prin care se examinează cauza sub toate aspectele. Dimpotrivă, „s-ar menține caracterul său de jurisdicție exercitabilă numai în cazuri strict determinate, definite lato sensu ca violări ale legii, ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra legalității hotărârii pronunțate în apel“. ...