Decizia CCR nr. 820/2020Punctul 15

15. Prin decizia precitată (precum și, indirect, prin Decizia nr. 71 din 5 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 10 mai 2002, Decizia nr. 184 din 20 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 31 iulie 2002, Decizia nr. 68 din 3 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din data de 17 februarie 2005, Decizia nr. 220 din 13 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 24 aprilie 2007, sau Decizia nr. 1.454 din 5 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 16 decembrie 2009), Curtea a reținut că prevederile din Codul de procedură civilă care reglementează participarea procurorului la judecarea cauzelor civile se întemeiază pe dispozițiile art. 131 alin. (1) din Constituție, conform cărora, „în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor“. Procesul civil este, prin natura sa, un proces în care se confruntă interese private, dar raporturile juridice conflictuale ce fac obiectul procesului civil depășesc, în unele cazuri, interesul părților și intră în sfera interesului public. Pe de altă parte, s-a reținut că, în toate cazurile, conflictul juridic este generat de o încălcare reală sau presupusă a unei norme de drept și că judecătorul este chemat să rezolve cauza în conformitate cu legea care guvernează drepturile subiective disputate de părți. Or, legea însăși, norma obiectivă pe care se întemeiază drepturile subiective ale părților, este un element de interes general, fiind izvorâtă - în procedurile stabilite prin Constituție - din voința societății constituite în stat. Întrucât procurorul este, prin natura sa, un organ al legii, un reprezentant al interesului general al societății în activitatea judiciară, prezența lui în procesul civil este cât se poate de firească. ...