Decizia CCR nr. 820/2020Punctul 22

22. Așa fiind, din interpretarea sistematică a dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (1) , ale art. 129 și ale art. 131 alin. (1) nu rezultă că legiuitorul are obligația de a reglementa dreptul procurorului de a declanșa procesul civil, fiind de competența sa exclusivă ca în considerarea anumitor împrejurări determinate să consacre posibilitatea și altor persoane sau organe, în afară de persoana care se pretinde titularul dreptului, de a sesiza instanțele judecătorești. În considerarea unor asemenea situații, prevederile art. 92 alin. (1) din Codul de procedură civilă consacră posibilitatea procurorului de a porni orice acțiune civilă în cazurile în care persoana interesată se află într-o imposibilitate juridică (și anume, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție, deci în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau având capacitate de exercițiu restrânsă), ori în cazul persoanelor dispărute, situații în care acestea nu își pot exercita dreptul de acces la justiție. De asemenea, pe baza aceleiași dispoziții, legiuitorul este îndreptățit să prevadă această posibilitate și în alte situații în care consideră necesar, având în vedere specificul unor acțiuni care se judecă potrivit procedurii civile, raportat la dispozițiile constituționale privind rolul și atribuțiile procurorului. În temeiul art. 92 alin. (2) din Codul de procedură civilă, procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor, reglementare legală ce constituie o transpunere a dispozițiilor constituționale ale art. 131 alin. (1) , potrivit cărora „Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor“. ...