Decizia CCR nr. 729/2020Punctul 7

7. Se mai susține că dispozițiile art. 2 din Legea nr. 157/2005 prevăd că Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează ducerea la îndeplinire a obligațiilor României rezultate din actul aderării și din prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și din celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu. Totodată, art. 53 alin. 2 din titlul II, partea a cincea - Dispoziții privind punerea în aplicare a prezentului act - din Tratat stabilește că, „în măsura în care modificările directivelor în înțelesul articolului 249 din Tratatul CE și al articolului 161 din Tratatul CEEA, introduse prin prezentul act, necesită modificarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale actualelor state membre, actualele state membre aplică măsurile necesare pentru a se conforma directivelor modificate de la data aderării, cu excepția cazului în care prezentul protocol prevede un alt termen. Acestea comunică măsurile respective Comisiei până la data aderării sau, după caz, până la termenul prevăzut de prezentul protocol“. Chiar dacă este consacrată constituțional, teoria monistă este insuficientă practic pentru a asigura efectul deplin al prevederilor Directivei 2001/23/CE în dreptul intern și a conferi drepturi direct particularilor în raport cu alți particulari. În acest sens, prevederile art. 148 alin. (2) din Constituție instituie caracter prioritar de aplicare doar în favoarea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu. Or, potrivit art. 288 din TUE consolidat, directiva este obligatorie însă doar pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele. ...