Decizia CCR nr. 718/2020Punctul 4

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (1) și ale art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție invocată din oficiu de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală, în ceea ce privește dreptul la apărare, se arată că acesta este de natură constituțională, fiind consacrat în art. 24 din Legea fundamentală care prevede că „dreptul la apărare este garantat“ și că „în cursul procesului penal, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu“. Dreptul la apărare conferă oricărei părți implicate într-un proces, potrivit intereselor sale și indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 257 din 26 aprilie 2017, paragraful 32). Potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, „Părțile și subiecții procesuali principali au dreptul de a se apăra ei înșiși sau de a fi asistați de avocat“, respectiv „Părțile, subiecții procesuali principali și avocatul au dreptul să beneficieze de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării“. Totodată, se arată că, prin dispozițiile art. 87 din Codul de procedură penală, legiuitorul a reglementat drepturile părții responsabile civilmente, prevăzând că „În cursul procesului penal, partea responsabilă civilmente are drepturile prevăzute la art. 81“. De asemenea, se reține că, prin dispozițiile art. 93 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a reglementat, alături de persoana vătămată și partea civilă, asistența juridică a părții responsabile civilmente. Astfel, „În cursul urmăririi penale, avocatul persoanei vătămate, al părții civile sau al părții responsabile civilmente are dreptul să fie încunoștințat în condițiile art. 92 alin. (2) , să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală în condițiile art. 92, dreptul de a consulta actele dosarului și de a formula cereri și a depune memorii. Dispozițiile art. 89 alin. (1) se aplică în mod corespunzător“. Prin folosirea normei de trimitere la dispozițiile art. 89 alin. (1) din același act normativ, rezultă că partea responsabilă civilmente „are dreptul să fie asistat de unul ori de mai mulți avocați în tot cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară și al judecății, iar organele judiciare sunt obligate să îi aducă la cunoștință acest drept. Asistența juridică este asigurată atunci când cel puțin unul dintre avocați este prezent.“ În aceste condiții, judecătorul de cameră preliminară reține că, în totală discrepanță cu prevederile constituționale și legale precitate, care conferă părții responsabile civilmente o largă paletă de drepturi și garanții procedurale ce-i sunt conferite prin raportare la calitatea de „parte“ în procesul penal, prevederile art. 20 alin. (1) și art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală limitează în mod nejustificat și flagrant exercițiul acestor drepturi și o plasează pe partea responsabilă civilmente într-o poziție de inegalitate față de persoana vătămată/partea civilă, partea responsabilă civilmente fiind exclusă din categoria părților procesului penal ca urmare a manifestării de voință a persoanei vătămate, mai întâi de a se constitui parte civilă, iar apoi de a solicita introducerea în cauză a părții responsabile civilmente. Or, în aceste condiții, exercițiul drepturilor pe care legiuitorul le-a reglementat și în favoarea părții responsabile civilmente și la care s-a făcut referire în alineatele precedente este condiționat de opțiunea - posibil abuzivă, astfel cum a reținut instanța de contencios constituțional - adversarului din latura civilă a procesului penal. Este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Codul de procedură penală, partea responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătorești la prima instanță de judecată, luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenției, reținând astfel că partea responsabilă civilmente poate interveni „voluntar“ și în cursul urmăririi penale. Cu toate acestea, această intervenție voluntară în cursul urmăririi penale este strâns legată de manifestarea expresă de voință a persoanei vătămate de a se constitui parte civilă în cursul primei faze a procesului penal. Or, câtă vreme persoana vătămată nu a ridicat pretenții civile în cursul urmăririi penale, „persoana“ responsabilă civilmente (paragraful 21 din Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017 a Curții Constituționale) nu poate deveni „parte“ responsabilă civilmente în procesul penal aflat în prima sa fază, cea a urmăririi penale, neputând nici măcar interveni din proprie inițiativă. În aceste condiții, se susține că dreptul la apărare ce este conferit „oricărei părți implicate într-un proces, potrivit intereselor sale și indiferent de natura procesului“ (paragraful 32 al Deciziei nr. 257 din 26 aprilie 2017), nu este încă născut pentru că participarea părții responsabile civilmente în procesul penal, încă din faza urmăririi penale, urmează a fi posibilă sau nu în funcție de manifestarea de voință a părții civile. Așadar, „posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări“ (același paragraf 32 din decizia citată) încă din cursul urmăririi penale - drept ce-i este recunoscut atât de Constituție, cât și de Codul de procedură penală - depinde de manifestarea de voință a persoanei vătămate de a se constitui parte civilă „până la începerea cercetării judecătorești“ ca un termen limită, existând „posibilitatea ca aceasta să exercite dreptul de a reclama reparații prin mijlocirea organelor judiciare în mod abuziv“ (paragraful 29, partea finală din Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017) tocmai pentru a nu da posibilitatea părții responsabile civilmente de a-și face apărări încă din cursul urmăririi penale. Or, Curtea Constituțională, în paragraful 47 al Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014, a reținut că, „potrivit art. 85 alin. (1) și art. 87 alin. (1) din Codul de procedură penală, atât partea civilă, cât și partea responsabilă civilmente se bucură de drepturile prevăzute la art. 81 din același cod, dintre care Curtea reține dreptul acestora de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepții și de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale a cauzei și de a consulta dosarul, în condițiile legii“. Or, în condițiile în care există posibilitatea ca persoana vătămată să-și exercite „dreptul de a reclama reparații prin mijlocirea organelor judiciare în mod abuziv“, este evident faptul că partea responsabilă civilmente nu va putea să-și exercite dreptul la apărare în toate componentele acestuia în prima fază a procesului penal, deși este direct interesată și de soluționarea laturii penale a cauzei, așa cum a decis instanța de contencios constituțional. Judecătorul de cameră preliminară reține că analiza instanței de contencios constituțional în soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate din cadrul Dosarului nr. 1.162D/2016, în care a fost pronunțată Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017, s-a limitat la obiectul excepției dat de autorul acesteia, respectiv restrângerea dreptului „persoanei responsabile civilmente de a formula cereri și ridica excepții în fața judecătorului de cameră preliminară în raport de obiectul acesteia prevăzut de art. 342 și următoarele din Codul de procedură penală, în condițiile în care introducerea părții responsabile civilmente are loc după închiderea etapei procesuale a camerei preliminare și înainte de începerea cercetării judecătorești“ (paragraful 10 al deciziei amintite). Or, în actuala reglementare, procesul penal cuprinde patru faze, iar dreptul la apărare al părții responsabile civilmente este recunoscut pentru întregul proces penal, iar nu prin excluderea sa de la urmărirea penală, câtă vreme - dată fiind obligativitatea erga omnes a deciziilor Curții Constituționale în unitatea dată de considerentele și dispozitivul acestora după Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017 a Curții Constituționale - părții responsabile civilmente trebuie să i se asigure dreptul „de a formula cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, în procedura camerei preliminare“ (partea finală a paragrafului 33 din Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017). În aceste condiții, în opinia judecătorului de cameră preliminară, pentru a se asigura deplina respectare atât a Constituției, cât și a deciziilor Curții Constituționale - care nu a fost învestită în Dosarul nr. 1.162D/2016 cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (1) și art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, din perspectiva respectării dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare și pentru faza urmăririi penale - în ceea ce privește participarea părții responsabile civilmente la procedura de cameră preliminară, condiția sine qua non vizează existența acesteia, ca parte în procesul penal, la momentul sesizării instanței cu rechizitoriul. Acest din urmă aspect impune ca acțiunea civilă să fi fost exercitată încă din cursul urmăririi penale de către persoana vătămată, care să se fi constituit parte civilă și să fi solicitat introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente. Judecătorul de cameră preliminară are în vedere faptul că instanța de contencios constituțional, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, a reținut că „[...] un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în faptul că urmărirea penală trebuie să aibă un caracter contradictoriu și să existe o egalitate a armelor între acuzare și apărare. Principiul egalității armelor - unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil - prevede ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație dezavantajoasă față de adversarul său“. Or, potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, „(1) Acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale. (2) Acțiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului și, după caz, a părții responsabile civilmente“. Astfel că, din această perspectivă, judecătorul de cameră preliminară reține că între „acuzarea“ ce este făcută sub aspect civil de către partea civilă și „apărarea“ ce este făcută de partea responsabilă civilmente este încălcat principiul egalității de arme și al contradictorialității, partea responsabilă civilmente fiind „plasată“ într-o situație dezavantajoasă sub aspectul exercitării drepturilor ce-i sunt recunoscute, doar formal, și în cursul urmăririi penale, formalitate ce decurge tocmai ca urmare a manifestării de voință a persoanei vătămate care nu s-a constituit parte civilă încă din cursul urmăririi penale, câtă vreme art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează posibilitatea de a se constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătorești și nu a solicitat introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente încă din cursul urmăririi penale. Judecătorul de cameră preliminară mai arată că instanța de contencios constituțional a reținut în considerentele Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014 că „părții civile și celei civilmente responsabile nu le este străin interesul pentru soluționarea laturii penale a procesului, în condițiile în care de stabilirea existenței faptei penale și a vinovăției inculpatului judecat în cauză depinde și soluționarea laturii civile a procesului.“ Mai mult, cu același prilej, Curtea a reținut că „partea civilă, partea civilmente responsabilă și inculpatul au aceeași calitate, de părți și prin urmare se află în aceeași situație“. Or, câtă vreme calitatea de „parte“ responsabilă civilmente a „persoanei“ responsabile civilmente este indisolubil legată de manifestarea de voință a persoanei vătămate de a se constitui parte civilă, iar termenul limită maxim stabilit de legiuitor atât pentru constituirea de parte civilă, cât și pentru introducerea în cauză a părții responsabile civilmente este până la începerea cercetării judecătorești, intervine o necorelare în ceea ce privește „aceeași situație“ a părților ce a fost reținută de Curtea Constituțională, necorelare ce își are izvorul atât în reglementarea art. 20 alin. (1) și art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, cât și din posibilitatea ca persoana vătămată „să exercite dreptul de a reclama reparații prin mijlocirea organelor judiciare în mod abuziv“, tocmai pentru a nu da posibilitatea părții responsabile civilmente de a-și face apărări încă din cursul urmăririi penale. În susținerea excepției, judecătorul de cameră preliminară invocă și dispozițiile art. 3 și art. 54 din Codul de procedură penală. Astfel, prin art. 3 din Codul de procedură penală este reglementată separarea funcțiilor judiciare, iar prin art. 54 din același cod competența judecătorului de cameră preliminară. Or, în condițiile în care persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă în cursul urmăririi penale, iar pretențiile civile sunt formulate în cursul camerei preliminare, în sfera de cuprindere a competenței funcționale a judecătorului de cameră preliminară ar însemna să intre și cea de dispoziție asupra îndeplinirii condițiilor reglementate de art. 20 alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală, cu consecința menționată expres în alin. (4) al aceluiași articol. ...