Decizia CCR nr. 247/2020Punctul 22

22. Ipoteza la care se referă autorul excepției - aceea în care avocatul inculpatului fie nu solicită organului judiciar să îl încunoștințeze de efectuarea unui anumit act de urmărire penală, fie solicită și este încunoștințat, dar decide să nu asiste la efectuarea actului - vizează modalitatea concretă în care avocatul respectiv înțelege să exercite apărarea în cauză, iar nu modul în care organul judiciar și-a îndeplinit obligația prevăzută de dispozițiile art. 90 și ale art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală, de a asigura inculpatului asistență juridică din partea unui avocat din oficiu. Altfel spus, dacă organul judiciar a luat măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu ori dacă suspectul sau inculpatul are apărător ales, iar avocatul respectiv - ales sau desemnat din oficiu - exercită apărarea într-un mod apreciat de către suspect sau inculpat ca fiind necorespunzător, este pusă în discuție conduita procesuală a avocatului, care nu este imputabilă organului judiciar. Sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că prevederile art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenție, care îi recunosc oricărui acuzat dreptul „să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător“, nu precizează condițiile de exercitare a acestui drept, lăsând statelor contractante dreptul să aleagă mijloacele potrivite pentru a permite sistemului lor judiciar să garanteze acest drept. Din acest motiv, statului nu i se poate imputa răspunderea pentru orice deficiență a asistenței din partea unui avocat numit din oficiu sau ales de acuzat. Din independența baroului față de stat rezultă faptul că organizarea apărării aparține, în mare parte, acuzatului și avocatului său, numit din oficiu cu titlu de asistență judiciară sau retribuit de clientul său [Hotărârea din 16 decembrie 2008, pronunțată în Cauza Rupa împotriva României (nr. 1), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 10 august 2010, paragrafele 225 și 226]. Tot Curtea de la Strasbourg a constatat, într-o altă speță, că nu este rolul statului acela de a obliga un avocat, fie numit din oficiu, fie ales, să efectueze anumite proceduri legale contrare opiniei sale cu privire la șansele de succes ale acestora. Astfel de puteri acordate statului ar fi în detrimentul rolului esențial pe care îl are profesia independentă de avocat într-o societate democratică, profesie întemeiată pe relația de încredere dintre avocat și client. Responsabilitatea statului este aceea de a asigura un echilibru între exercitarea efectivă a accesului la o instanță, pe de o parte, și independența profesiei de avocat, pe de altă parte (Hotărârea din 22 martie 2007, pronunțată în Cauza Staroszczyk împotriva Poloniei, paragraful 133). ...